Monthly Archives: September 2008

Bunul simț în mijloacele de transport în comun – I

Da, este vorba și despre vechiul motiv de ceartă dintre bătrâni și tineri, în mijloacele de transport în comun. Locurile pe scaune. Și da, în articolul ăsta iar voi înjura ca la ușa cortului.

Sec pe doi, nu sunt de acord ca bătrânii să aibă parte de mai multe drepturi față de restul oamenilor în mijloacele de transport în comun. Nu cât timp eu vin acasă rupt în gură de la servici, cu ochii roșii, băgați adânc în orbite și făcând eforturi imense pentru a nu mă apuca de sforăit prin autobuz. Nu cât timp ei vin fericiți de la plimbărica de seară, de la o vizită de curtoazie la o altă hoașcă din specia lor, sau de la piață, cu un castravete în sacoșă. Nu cât timp eu plătesc 50 de lei pentru abonamentul la RATB și 25 pentru metrou, cât timp ei se plimbă cu autobuzul de-a moaka. Nu cât timp eu dau o parte bunicică din salariu la Stat, tocmai pentru a le băga bani în buzunar.

Nu am tendința de a fi nesimțit în mod gratuit, dar reacționez incredibil de urât atunci când sunt bombardat de valurile de nesimțire a dobitocilor din…mediul înconjurător. Poate greșesc, dar nu sunt genul de om care să întoarcă și celălalt obraz. Obișnuiesc să răspund cu aceeași monedă, sau cu un echivalent în altă “valută”.

De regulă, dacă sunt în stare să stau în picioare și observ (sau mi se atrage atenția în mod civilizat) o persoană în vârstă care abia-abia se ține pe picioare, cedez locul fără niciun resentiment, fără nicio discuție. Dar nu când acel loc îmi este cerut cu nesimțire.

Astăzi în autobuz, după ce m-am așezat pe un scaun, apare lângă mine, ca din senin, o băbăciune umflată până la refuz, cu pielea roz, sănătoasă tun și probabil tocmai trezita din somnul ei de frumusețe. Și pentru că era atât de “plin” autobuzul (erau doar vreo 2-3 oameni ce stăteau în picioare), se apucă să-și împingă în mod repetat și intenționat burdihanul respingător în umărul meu, în timp ce-mi arunca priviri pline de greață. Da, m-am prins ce voia, dar nu mă voi “simti” în vecii vecilor să mă ridic pentru a-i oferi ei locul. Are gură și poate să o folosească dacă are nevoie de ceva.

După vreo 3-4 stații în care și-a bălăngănit burta pe umărul meu, am rugat-o frumos pe muierea naibii să se dea puțin mai în spate, că doar avea loc căcălău. Știți ce mi-a răspuns baba aia slinoasă? “Păi mai bine te ridici tu, să mă lasi pe mine să stau jos, că și-așa ești tânăr și odihnit.” Apăi cum pula mea sunt eu odihnit când abia reușesc să nu mă preling de pe scaun ca un muc lubrifiat? Cum dracu să reacționez la asta? Să îi scuip o înjurătură între ochi nu puteam, că mă dădea drept exemplu negativ al “tineretului din ziua de astăzi”, în fața tuturor călătorilor din autobuz. Să-i împing un șut în sacul ăla de mațe slinos și plin de grăsime, numit de unii “burtă”, pentru a o ajuta să-și miște curul puturos în cealaltă parte a autobuzului, nici atât… Am ales să o ignor și să îndur în continuare împunsăturile burdihanului ei. Când a venit timpul să mă ridic și să mă îndrept spre ușă, în timp ce treceam pe lângă dânsa, i-am suspinat un “babă proastă” pe la urechea ei plină de jeg gălbui.

Asta ca să mă poată da drept exemplu negativ tuturor cunoștiințelor ei.

P.S. În caz că nu vă convine limbajul meu… Da, sunt un țăran necioplit.

Articol inscris la concursul lui VisUrat si Arhi.

În sfârșit, Rromânul este obligat să ia mătura în mână!

Primarul Capitalei, Sorin Oprescu, a semnat o dispoziție care obligă Bucureștenii să spele, o dată pe săptămână, trotuarele din jurul caselor și ale blocurilor în care locuiesc.

Deși vor fi mulți care se vor plânge, sunt de părere că decizia lui Oprescu este una bună, asta dacă va fi pusă în practică, desigur. Acum trebuie să strângeți după voi, nu să stați să plângeți că REBU sau alte firme de curățenie nu își fac treaba. Și faza cea mai frumoasă știți care e? Nu aveți cum să spuneți nici că dispoziția semnată e Oprescu e “ca în România, frate”. Prin țările civilizate chestia asta se practică de ani buni.

Dar – pentru că de fiecare dată trebuie să fie un “dar” – sunt curios dacă această dispoziție se va aplica (a se citi “absolut sigur că nu”), deoarece “legea” asta cică există de prin 2004, ca o hotărâre a Consiliului General al Primăriei Buc. În cel mai bun caz, acele amenzi despre care se vorbește în articol vor fi date  timp de…3-4 luni, până când uită toată lumea de legea asta. Amuzant, nu?

Ieri și astăzi, în imagini

Mi-am luat, în sfârșit, cărțile Trainspotting, Porno și Jeg, de Irvine Welsh. Aș fi preferat să le citesc în limba în care au fost scrise, dar nu cred că am să le găsesc pe aici în Engleză.(Librăria Humanitas – Piața cu cartofu-n băț Revoluției)

Încă o tură de bagaje. Mai am trei zile și plec definitiv de aici. Da, știu, am mult prea multe lucruri.

Chiar îmi va fi dor de locul ăsta... NOT!

Chiar îmi va fi dor de locul ăsta… NOT! (geamul din baie – a se observa perdeluța – app de post-ul lui VisUrat)

A se

Ai un restaurant “Select” da’ cu prețuri acceptabile. Sunt curios cum arată clienții…tot acceptabil?

Imaginea proprie

Din păcate, din momentul în care poporul te bagă în oala cu vedete, ești nevoit să renunți la ideea de viață privată. Lumea trebuie să știe tot ce faci tu, cu ce mașină te plimbi, cu ce ojă îți faci unghiile, cu ce hărtie igienică te ștergi la fund. Doar este la mijloc imaginea ta personală, nu?

Întrebarea ce mi-o pun acum este… Ce fel de imagine îți creezi atunci când rudele tale declară că ești virgină la 26 de ani, că “e mai timida, mai retrasa de felul ei”, pentru ca apoi să te prindă paparazzi cu țâțele-n vânt în Spania și Franța?

Păi nu se cam duce dracului toată timiditatea aia?

Trecut în prezent

Ţineţi minte serialul Dallas? Dar Caracatiţa, campionatele de fotbal, sau poate Olimpiadele din trecut? Momentele în care toată familia era lipită de ecranul “cutiei magice”, fără ca cineva să îndrăznească măcar să se ducă până la baie sau până în bucătărie, să-și ia ceva de “ronțăit”. Nu conta că nu aveam nicio treabă cu gimnastica, scrima, canotajul sau fotbalul, eu țineam cu România, voiam să-mi văd țara câștigând.

Da, sigur, astea se întâmplau într-o eră demult apusă, când televizorul era un mic lux, când la tarabe găseai doar câteva publicații, nu munți întregi de hârtie igienică. Astea se întâmplau când puteai bea apă de la robinet fără ca mama să țipe alarmată “nu bea de acolo că e murdară! Ia niște apă plată!”, cu toate că avea același gust de clor ca acum, când mâncam bomboane de pe jos într-o fericire, fără să tremur de frică la gândul că m-aș putea îmbolnăvi. Când strada din spatele blocului meu era pârtie de dat cu sania, nu asflat acoperit cu zăpadă sărată.

Dar m-am abătut de la subiect…

Anul acesta, Olimpiada de la Beijing a venit și s-a dus, sec, ca și cum ar fi fost un eveniment la fel de ordinar ca știrile de la ora 5. Sentimenul ăla înălțător, mândria de a fi Român, zâmbetul implinit pe care-l afișam pe față atunci când pe podium urca un reprezentant al României…toate au dispărut. Parcă s-ar topit în noroaiele timpului, în jegul și nesimțirea conducătorilor si compatrioților noștri. Dacă, acum 6-7 ani, spuneam că aș fi în stare să mor pentru țara asta, acum îmi vine să urlu “îmi bag pula în România”. Deși nu e neapărat corect, așa cum am recunoscut (oarecum) și aici.

Devin din ce în ce mai indiferent, mai nepăsător, mai rece… și asta mă doare.

Articol inscris la concursul lui VisUrat si Arhi.