…înfipt bine în patul călduţ, făcut sandwich între pătură şi saltea, ca o felie de salam (Ssssăsesssc) între două bucăţi pufoase de pâine, visând fericit la o dimineaţă leneşă de Duminică…

La un moment dat, aud alarma de la telefon. Stresantă, enervantă, ca o goarnă ce se aude de pe lumea ailaltă. Trântesc leneş mâna pe noptieră, apuc ceva dreptunghiular şi apăs în locul unde ştiam că e butonul de snooze. Simt cum chestia aia dreptunghiulară cedează uşor sub presiunea degetului meu. Mai încerc odată şi din nou, se curbează ca şi cum ar fi fost un arc moale, o cutie elastică din carton… Deschid cu greu un ochi şi mă uit mirat spre spre mâna mea… pachetul de ţigări.

Mă ridic pe jumătate din pat şi m-apuc să caut din priviri telefonul ăla afurisit. Pe noptieră nu e. Pe jos nu pare să fie. Ah, da, e pe masa calculatorului. Adică trebuie să mă ridic de tot din pat pentru a opri 5 minute drăcia aia din urlat?! La naiba!

Mă ridic încet din pat şi mă îndrept spre masă. Mă mişc în reluare, bătrâneşte, ca un moşneag pe care-l aşteaptă moartea la prima staţie de autobuz, pe primele scări din bloc sau pe prima podea de baie umedă. Chiar dacă sunt doar doi paşi, simt că durează o veşnicie până să ajung acolo. Oare aşa o să mă simt tot timpul peste vreo 40-50 de ani?

Apuc telefonul, mă uit cu silă la el, deblochez tastatura, apăs vreo 2-3 ok-uri şi opresc în sfârşit alarma. Dacă tot m-am ridicat din pat, nu mai are rost să mă bag la loc, pentru a mai trage de timp vreo 5 minute. Blochez la loc tastatura, bag telefonul în buzunar, stau blocat vreo 20 de secunde cu privirea pierdută în modelul complicat al peretelui dat în calciu, scot telefonul din buzunar şi mai trag o privire la ecran… Luni, ora 06:43 AM.

Duş, ceai, ţigara de dimineaţă, autobuz, metrou, serviciu…