Am făcut clasele primare la o școală de arte, în Botoșani. Ca orice elev sârguincios, intram în sala de clasă la ora 8 dimineața, târât de mânuță de mama ori tata, cu ochii încă umpluți de nisipul lui Moș Ene și câscând ca un ursuleț deranjat din hibernare. Cu mult chef, adică.

Cam în fiecare zi, ai mei îmi dădeau niște bănuți pentru a-mi lua ceva de ronțăt de la chioșcul de lângă școală. Dar cum mie nu îmi plăcea nimic din vasta ofertă a acelui magazin (pufuleți, pufarin, eugenii și niște biscuiți suspecți rău), mergeam după ore la o gogoșerie ce se afla pe drumul spre casă. Cum abia scăpasem de hepatită și trebuia să urmez, timp de un an, un regim care interzicea, printre altele, chestiile prăjite, vă dați seama cât de bine îmi făceau mie gogoșile alea. Abia muuult mai târziu s-a prins mama de ce îmi ieșeau mie analizele nașpa.

Era o toamnă destul de caldă și uscată. Țin minte că în ziua aia aveam și ora de pian, așa că am ieșit mai târziu de la ore. Cum eu nu am suportat niciodată ora aia de pian, eram hotărât să-mi îndulcesc existența cu o gogoașă proaspătă și caldă.

Eh, ies eu din liceu, fac la stânga și cam pe când ajung prin fața intrării profesorilor, încep să simt o presiune familiară prin burtă. Mă opresc instant și cu ochii înlăcrimați, strâng tare, într-o încercare disperată de a mai amâna inevitabilul. Stau așa vreo 2-3 minute, până când simt că totul ar fi ok, timp în care sunt forțat sa iau prima decizie cu adevărat importantă din viața mea: scurtătura spre casă sau gogoșeria.

O iau tot înainte la pas repejor, traversez, fac stânga, mai merg puțin în față și ajung… la gogoșerie. Mă pun la rând, aștept să-si ia o babă niște covrigi (de atunci cred că am inceput să urăsc babele care se mișcă în reluare), îmi iau o gogoașă mare, simplă, și mă pornesc spre casă. Nu am mușcat din ea imediat, pentru că era atât de proaspătă și fierbinte încât abia puteam să o țin în mână. Pe la jumătatea drumului, după ce am suflat în gogoașa aia disperat, salivând și plescăind limba-n gură, mă opresc și iau o gură imensă din ea. Ah, parcă și acum îmi aduc aminte… ce gust, ce savoare… ți se topea în gură… ce sentiment de relaxare totală…

Dintr-o dată, îl simt. Era moale, călduț, lipicios, era al meu. Da, mă căcasem pe mine.

Articol inscris la concursul lui VisUrat si Arhi.

***

Vreo câteva zile nu am să mai scriu nimic. Astăzi îmi duc calculatorul în apartamentul nou, unde încă nu am net. Ne auzim Luni…sau Marți.

***