Ora 22:30. Păşesc victorios în Gara de Nord, însoţit de prietena mea, încărcat până la refuz cu bagaje, majoritatea fiind chestii de lăsat pe acasă. Pentru că era în criză de timp, nefiind sigură dacă mai prinde ceva până acasă, o duc pe prietenă până la intrarea în metrou. Ne despărţim şi eu mă îndrept spre peronul 7, de unde pleca trenul Bucureşti-Botoşani. Văd peronul plin-ochi şi deja încep să-mi înjur norocul. Iar va fi trenul plin până la refuz.

Mă duc pe peron, pun tot bagajul pe jos şi mă aşez pe rucsacul mare, plin cu haine. După vreo 20 de minute, îmi aduc aminte că nu am ce să beau pe drum, îmi iau bagajele în spate şi mă duc să-mi iau o sticlă de apă minerală. 4 lei o sticlă de 1.5L. Marfă. La întoarcerea pe peron sunt întâmpinat de o babă beată: “Ia uiti-l, şî prin faţâ, şî prin spate, şî în dreapta şî în stânga” (referitor la faptul că aveam rucsac în spate, rucsac în faţă, o geantă în dreapta, una în stânga). Dor mi-era de acşentul ăsta, îmi spun eu în gând. Eh, ajung înapoi “pi piron”, îmi fac un mic fotoliu din bagaje şi mă întind eu frumos, în aşteptarea trenului.

Pe la ora 12, după ce a întârziat vreo 10 minute, apare şi domnu’ tren. La început, am crezut că voi avea noroc; eram doar 3 oameni în compartiment, toţi aşezaţi pe acelaşi rând de scaune, cu scaunele din faţa noastră libere. Super tare, îmi spun în gând, o să pot să-mi întind şi eu picioarele cum trebuie. În plus, ambii aveau foarte puţine bagaje, aşa că profit de situaţie şi, după ce întreb dacă e în ordine, îmi aşez toate bagajele sus. Perfect!

În timp ce analizam eu toate felurile în care puteam să mă întind, aud pe coridor, aproape de compartimentul nostru, nişte bombăneli înfundate şi trei omuleţi dau năvală în compartiment: “Aişea îs locurili 52, 54, 56?” Câcat, aici sunt… “Omuleţii” (adică muncitori jegoşi şi beţivani) aveau fiecare câte o geantă de voiaj şi o pungă de rafie. Cum era şi normal, nu au avut loc să le pună pe toate sus, aşa că vreo două bagaje au rămas jos, în spaţiul dintre rândurile de scaune, o geantă găsindu-şi locul de veci chiar între mine şi unul dintre ei (cel mai împuţit, de altfel), pusă în aşa fel încât niciunul dintre noi nu avea loc pentru picioare. După ce au reuşit să-şi “aranjeze” toate bagajele, numai ce îi văd că îşi scot fiecare câte un bidon de bere la 2 litri, din care trag cu sete, de parcă tocmai ar fi venit de la un drum prin deşert.

La un moment dat, apare şi un moşneag senil, la 82 de ani din spusele lui, care începe să facă scandal că aici e locul lui şi că el vrea să stea jos. Unul dintre muncitori, cel mai tânăr de altfel, se simte şi îl lasă să se aşeze. Culmea, cel mai tânăr dintre împuţiţi era şi cel mai de treabă.

Spuneam mai devreme de cel din faţa mea… Din prima, l-am văzut a fi cel mai de căcat dintre cei trei. Un jegos şi jumătate, care era muci încă de când s-a urcat în tren, pe care l-am ajutat să-şi urce un bagaj sus, după ce am observat că are ceva probleme cu echilibrul. Buuuun. După ce a plecat trenul din gară, se apucă să-şi caute o poziţie cât mai confortabilă, timp în care mă calcă pe picioare şi îmi dă câteva şuturi în tibie, fără ca măcar să schiţeze un “mă scuzi”. Pe la ora 1-2 noaptea, reuşeşte să verse berea din sticlă, făcând pe jos o băltoacă de toată frumuseţea. Ies la aer pe coridor înjurând în gând, deschid un geam, deschid şi uşa compartimentului pentru ca, după vreo 10 minute să-l aud pe unul dintre jegoşii trei ăia că se plânge că i se face frig. Bine mă, nu te deranjează putoarea de bere şi de transpiraţie din compartiment, dar te seacă puţin aer rece, curat. Închid geamul de pe coridor, intru cu greu înapoi în compartiment şi încerc să adorm şi eu, măcar o oră, să nu fiu prea varză când ajung în Botoşani.

După vreo 40 de minute de dormit iepureşte, mă trezesc într-o putoare de nedescris (mai naşpa ca înainte) şi cu un bocanc trântit pe scaunul meu. Dobitocul ăla din faţă, după ce se dusese de vreo câteva ori la baie, simţise nevoia să-şi întindă picioarele. Pe scaunul meu. Îi împing piciorul jos, îi trag vreo două înjurături, ies afară din compartiment, îmi bag p..a în regulile lui peşte şi mă duc să fumez o ţigară între vagoane. Când mă întorc, nesimţitul dracului se întinsese din nou cu picioarele pe scaunul meu. Îi împing picioarele jos şi mă aşez cu silă pe scaun. Ăsta crapă ochii, se uită urât şi se întoarce pe partea cealaltă.

Restul drumului l-am petrecut în mare parte pe culoar, nefiind în stare să mai suport putoarea din compartiment. Când am mai îndrăznit să intru în compartiment, a trebuit să îi împing, de fiecare dată, picioarele dobitocului din faţa mea de pe scaun, pentru a mă putea aşeza.

Articol inscris la concursul lui VisUrat si Arhi.