Ora 7 dimineaţa, lumina deja îţi mângâie ochii şi te îndeamnă să-şi ridici fundul din pat pentru a începe o nouă zi. Deschizi un ochi, te uiţi confuz la tavan (da, tot alb e), îl deschizi şi pe al doilea, întorci capul uşor spre dreapta.

O vezi, adormită, cu părul curgându-ii lin pe frunte, obraz, gât, mâna ta, cearceaf. E frumoasă. Acum e mai frumoasă decât ziua, atunci când e “aranjată”. E ea, fără pudre, fără farduri. Doar ea, lângă tine, cu tine, a ta.

Te apropii uşor de ea şi o săruţi pe buze. Moale, cald, dulce. Îţi răspunde la sărut, la fel de moale, la fel de cald dar de o mie de ori mai dulce. Deschide şi ea ochii şi…

“Bună dimineaţa, pui.”

De-ar fi toate dimineţile aşa…