Monthly Archives: September 2008

Eu am învăţat şi limba Rusă

Asta este una dintre afirmaţiile-clişeu folosite de cei mai în vârstă (40+), afirmaţie prin care ei vor să demonstreze că sunt mai buni decât tinerii mucoşi ce ameninţă să le ia felia de pâine mucegăită din mâinile lor uscate. Şi de fiecare dată, chestia asta este spusă cu un aer de superioritate. O superioritate falsă. Penibilă.

E o prostie! Toţi aţi învăţat rusa când eraţi striviţi sub talpa comunismului. Nu e ceva de care să te mândreşti, e un lucru de care să-ţi fie ruşine, un capitol din viaţa ta de care să ţi aduci aminte cu amărăciune! E una dintre ştampilele aplicate de către nea nicu pe fruntea voastră lată de vite tâmpe ieşite la comandă, ca pe banda rulantă. Toţi la fel, toţi seci, fără personalitate, fără viziune.

Să vă fie ruşine că aţi învăţat rusa. Pentru că nu aţi învăţat-o din plăcere. Nu, aţi învăţat-o că aşa v-a fost băgat pe gât!

Dimineaţa…

…înfipt bine în patul călduţ, făcut sandwich între pătură şi saltea, ca o felie de salam (Ssssăsesssc) între două bucăţi pufoase de pâine, visând fericit la o dimineaţă leneşă de Duminică…

La un moment dat, aud alarma de la telefon. Stresantă, enervantă, ca o goarnă ce se aude de pe lumea ailaltă. Trântesc leneş mâna pe noptieră, apuc ceva dreptunghiular şi apăs în locul unde ştiam că e butonul de snooze. Simt cum chestia aia dreptunghiulară cedează uşor sub presiunea degetului meu. Mai încerc odată şi din nou, se curbează ca şi cum ar fi fost un arc moale, o cutie elastică din carton… Deschid cu greu un ochi şi mă uit mirat spre spre mâna mea… pachetul de ţigări.

Mă ridic pe jumătate din pat şi m-apuc să caut din priviri telefonul ăla afurisit. Pe noptieră nu e. Pe jos nu pare să fie. Ah, da, e pe masa calculatorului. Adică trebuie să mă ridic de tot din pat pentru a opri 5 minute drăcia aia din urlat?! La naiba!

Mă ridic încet din pat şi mă îndrept spre masă. Mă mişc în reluare, bătrâneşte, ca un moşneag pe care-l aşteaptă moartea la prima staţie de autobuz, pe primele scări din bloc sau pe prima podea de baie umedă. Chiar dacă sunt doar doi paşi, simt că durează o veşnicie până să ajung acolo. Oare aşa o să mă simt tot timpul peste vreo 40-50 de ani?

Apuc telefonul, mă uit cu silă la el, deblochez tastatura, apăs vreo 2-3 ok-uri şi opresc în sfârşit alarma. Dacă tot m-am ridicat din pat, nu mai are rost să mă bag la loc, pentru a mai trage de timp vreo 5 minute. Blochez la loc tastatura, bag telefonul în buzunar, stau blocat vreo 20 de secunde cu privirea pierdută în modelul complicat al peretelui dat în calciu, scot telefonul din buzunar şi mai trag o privire la ecran… Luni, ora 06:43 AM.

Duş, ceai, ţigara de dimineaţă, autobuz, metrou, serviciu…

Cu părere de rău…

Nu, nu renunţ la blog. Dar îmi bag picioarele în Mitnet.

După două săptămâni de aşteptat, cu vreo 3 mail-uri trimise pe adresa lor pentru conectări, fără absolut niciun răspuns primit din partea lor şi muuulte încercări eşuate de a-i contacta la telefon, am hotărât să încerc la “vecinu”.

Acum, să vedem cât de repede se vor mişca cei de la Injoy.

Îmi pare rău că nu am mai scris nimic în ultimele zile, dar am (sau aveam?) obiceiul de a scrie numai de acasă, de la calculatorul meu propriu şi personal. La servici mai greu…

Amintiri de clasa a 4-a și un anunț

Am făcut clasele primare la o școală de arte, în Botoșani. Ca orice elev sârguincios, intram în sala de clasă la ora 8 dimineața, târât de mânuță de mama ori tata, cu ochii încă umpluți de nisipul lui Moș Ene și câscând ca un ursuleț deranjat din hibernare. Cu mult chef, adică.

Cam în fiecare zi, ai mei îmi dădeau niște bănuți pentru a-mi lua ceva de ronțăt de la chioșcul de lângă școală. Dar cum mie nu îmi plăcea nimic din vasta ofertă a acelui magazin (pufuleți, pufarin, eugenii și niște biscuiți suspecți rău), mergeam după ore la o gogoșerie ce se afla pe drumul spre casă. Cum abia scăpasem de hepatită și trebuia să urmez, timp de un an, un regim care interzicea, printre altele, chestiile prăjite, vă dați seama cât de bine îmi făceau mie gogoșile alea. Abia muuult mai târziu s-a prins mama de ce îmi ieșeau mie analizele nașpa.

Era o toamnă destul de caldă și uscată. Țin minte că în ziua aia aveam și ora de pian, așa că am ieșit mai târziu de la ore. Cum eu nu am suportat niciodată ora aia de pian, eram hotărât să-mi îndulcesc existența cu o gogoașă proaspătă și caldă.

Eh, ies eu din liceu, fac la stânga și cam pe când ajung prin fața intrării profesorilor, încep să simt o presiune familiară prin burtă. Mă opresc instant și cu ochii înlăcrimați, strâng tare, într-o încercare disperată de a mai amâna inevitabilul. Stau așa vreo 2-3 minute, până când simt că totul ar fi ok, timp în care sunt forțat sa iau prima decizie cu adevărat importantă din viața mea: scurtătura spre casă sau gogoșeria.

O iau tot înainte la pas repejor, traversez, fac stânga, mai merg puțin în față și ajung… la gogoșerie. Mă pun la rând, aștept să-si ia o babă niște covrigi (de atunci cred că am inceput să urăsc babele care se mișcă în reluare), îmi iau o gogoașă mare, simplă, și mă pornesc spre casă. Nu am mușcat din ea imediat, pentru că era atât de proaspătă și fierbinte încât abia puteam să o țin în mână. Pe la jumătatea drumului, după ce am suflat în gogoașa aia disperat, salivând și plescăind limba-n gură, mă opresc și iau o gură imensă din ea. Ah, parcă și acum îmi aduc aminte… ce gust, ce savoare… ți se topea în gură… ce sentiment de relaxare totală…

Dintr-o dată, îl simt. Era moale, călduț, lipicios, era al meu. Da, mă căcasem pe mine.

Articol inscris la concursul lui VisUrat si Arhi.

***

Vreo câteva zile nu am să mai scriu nimic. Astăzi îmi duc calculatorul în apartamentul nou, unde încă nu am net. Ne auzim Luni…sau Marți.

***