Presupun că ştiţi că nu suport javrele fără stăpân de pe stradă, aşa numiţii câini comunitari. Îmi plac câinii, nu mă înţelegeţi greşit, am şi eu unul acasă, în Botoşani, dar nu suport să îi văd pe stradă fără stăpân, sălbăticiţi. Aşa că, dacă vă simţiţi prost citind chestii împotriva căţeluşiloooor drăguuuuţi şi scuuumpi, vă invit să citiţi asta în schimb.

Toată treaba e simplă: nu mă interesează cum şi de ce au ajuns pe stradă. Mi se rupe dacă jăvruţele alea drăguţe au fost părăsite, dacă au fugit de acasă sau dacă… Orice-ar fi, nu mă interesează. Ce mă interesează, în schimb, e să dispară de pe străzi.

Avem la dispoziţie o soluţie simplă şi eficientă, pusă în practică în multe multe ţări civilizate:

1. Se culeg toate potăile de pe stradă;
2. Dacă trec de controlul “psihologic” (dacă sunt destul de prietenoşi pentru a putea fi daţi spre adopţie), se introduc jăvruţele în centre pentru adopţie. Dacă nu trec de control, zboară direct la eutanasiere;
3. Dacă sunt adoptate, se întocmesc actele prin care, printre altele, persoana respectivă este obligată să primească vizite la domiciliu în primele 6 luni de la adopţie. Asta pentru a nu exista un risc major ca acel deştept să elibereze câinii. Ar fi recomandabilă şi o limită de adopţie, adică fiecare om să poate adopta x câini. În plus, dacă este prins că abandonează căţelul ăla, are dreptul la 3 ani puşcărie. Prea drastic? Nu cred.
4. Dacă nu sunt adoptate, se bagă animalele într-un camion, se transportă într-un centru de eutanasiere unde sunt băgate în camere de gazare. Ieftin, rapid, eficient.
5. Pentru a nu exista riscul izbucnirii unei epidemii, leşurile să fie duse la crematoriu şi transformate în cenuşă.

Prea scump? Tăiaţi punctele 2 şi 3.

Dar veţi urla în gura mare că nu este uman! Ba e foarte uman şi mai ales corect. Li se dă o şansă să trăiască mai bine. Dacă nu au noroc, c’est la vie. La gazare cu ei.

Şi de când până când suntem atât de ipocriţi încât să folosim “uman” în aceeaşi propoziţie cu “câini” sau, mai general, “animale”? De exemplu, astăzi nu a fost foarte uman din partea unor câini să mă atace pe mine şi prietena mea, din senin. Sună aiurea, nu?

Cum s-a întâmplat? Pur şi simplu mergeam pe o alee în spatele unui bloc, conducând-o pe ea acasă. Vorbeam, glumeam, râdeam. La un moment dat, sar în spatele nostru 3 potăi mari, sănătoase, bine hrănite, supărate, gata-gata să sară să muşte. Ce dracu le-am făcut potăilor ălora să ne atace? Am trecut prin teritoriul lor? De când naiba este teritoriul lor? E teritoriul meu, al tău, al oamenilor. Nu al unor javre sălbatice.

Îmi aduc aminte cât de înjurat era Băsescu când a spus că nu mai vrea să vadă javre pe străzile Bucureştiului… Cât de revoltată era Brigitte Bardot că vrem noi să eutanasiem săracele animăluţe. De ce nu s-a plimbat ea singură noaptea printr-un cartier din Bucureşti infestat de javre fără stăpân? Să văd cât de mult mai iubea ea animalele după ce rămânea cu hainele alea de firmă sfâşiate şi cu găuri adânci în picioarele ei atââât de fine şi îngrijite. Sictir!

Apropo! Care e deşteptul căruia i-a venit ideea cu “puneţi un vas cu apă câinlor fără stăpân”?! Mă refer la clipul ăla de apare pe toate ecranele publicitare din intersecţiile Bucureştene. În loc să angajaţi hingheri, că şi-aşa cică n-aveţi destui (hint: oferiţi-le mai mulţi bani dacă vreţi oameni care să vină la muncă – îi puteţi lua din bugetul pentru reclame), voi tocaţi banii pe reclame ce îndeamnă oamenii să ajute javrele să crească mari şi sănătoase. Dobitocilor!