La terasă…

Citind asta

Când mergem pe strada şi tu îmi arăţi tipe “bune”, oare de ce primeşti de fiecare dată acelaşi răspuns, un “meh” dat în scârbă? Crezi că e teatru? Crezi că simt nevoia să salivez după nişte bucăţi de carne ce se plimbă pe trotuarele încinse, când ştiu că alături de mine e inima mea?

Ştii că tipa aia de pe terasă mi-a dat o foaie de hârtie cu numărul ei de telefon? Foaie pe care a primit-o înapoi, cu textul “sunt ocupat” scris pe spate? Cât de uşor mi-ar fi fost să o chem acasă la mine, să o servesc cu un vin roşu şi să i-o trag? Dar nu am simţit nevoia. Pentru că sunt cu tine. Pentru că pe tine te iubesc, pe tine te vreau, ţie vreau să ţi-o trag, nu unei fufe anonime de pe o terasă.

Chiar crezi că îmi face plăcere când îmi spui că astăzi s-a mai dat un client la tine? Oare crezi că pot fi indiferent? Ştii că, de fiecare dată când îmi spui asta, m-aş duce după el şi i-aş înfinge toate pixurile din magazinul ăla blestemat în fiecare por de pe pielea lui jegoasă?

Dar acum mai mult timp, când ai preferat să plângi pe umărul altuia, în timp ce pe mine m-ai lăsat acasă disperând, simţind o nevoie aproape de neoprit de a face cunoştinţă cu asfaltul întins la 8 etaje sub mine?

Dar acum, de curând, când mi-ai povestit de tipul ăla nou de la servici, retras, timid, ce parcă e un copil la 24 de ani? Ăla căruia ai simţit nevoia să îi faci o favoare intrând în vorbă cu el? Că sărăcuţul nu era băgat în seamă de nimeni şi ţi s-a făcut milă de el.

Ia gândeşte-te bine de ce a roşit prima dată când l-ai abordat.

Văzându-ii zâmbetul întins pe faţa lui proastă când erai afară la o ţigară cu el, crezi că nu aş fi vrut să îi infing capul în ţepii de pe gardul ăla ruginit? Oare de ce crezi că am aşteptat să intre, înainte să apar şi eu de după chioşc?

Am fost şi eu odată un timid şi primul gând care trecea prin capul meu de prost când eram abordat de o tipă mai atrăgătoare era “opaaa îi place de mine, nu o sa mai fiu virgin!”. Şi când mă gândeam la asta, roşeam ca o fată mare. Apoi, de fiecare dată când vorbeam cu ea, zâmbeam tâmp ca un copil în faţa unui magazin de dulciuri. Acelaşi zâmbet pe care-l avea ăla întins pe faţă. Dar ştii că, atunci când apărea prietenul fetei respective, fără să-mi dau seama, mă uitam la el insistent, acuzator. Cum se uita ăla la mine acum 2 zile, când nu ştiam cine e, ca şi cum i-aş fi furat de sub nas mărul interzis din grădina Edenului.

Acum ştii de ce a roşit ăla? Acum vei observa zâmbetul ăla de copil retardat pe faţa lui? Îmi vei mai reproşa oare acum că mă uit urât la el? Da, ştiu că e timid, “inofensiv” şi nu are nicio vină. La fel de inofensiv şi nevinovat ca un om de afaceri care, cu zâmbetul pe buze, îţi ia tot ce ai strâns într-o viaţă. Şi nu mă uitam urât la el, ci doar la fel de insistent cum se uita el la mine. Nu m-ai văzut niciodată uitându-mă urât la cineva. Nu m-ai văzut niciodată nervos cu adevărat.

Acum înţelegi de ce am spus că nu sunt gelos ci doar posesiv? La fel de posesiv ca orice alt bărbat de pe planeta asta. Dacă eram gelos, îţi uram toţi colegii de la servici care te salută dimineaţa. Dar posesivitatea-mi apare doar atunci când simt că un retardat se dă la tine. Şi da, sunt posesiv tot timpul, pentru că de fiecare dată când merg pe stradă cu tine de mână, se găseşte câte un păpuşel de trotuar care să se uite cuceritor la tine sau un moşneag slinos care parcă face infarct când te vede prin ceaţa ochilor săi. Ştiu că îmi spui că nu suporţi când se uită ăia pe stradă la tine, că nu îţi place când un client se dă la tine sau când muncitorii ăia se uită ca loviţi de streche la sânii tăi. Dar asta nu înseamnă că pot sta liniştit.

Dacă astăzi, când trec pe la tine la servici, îl mai văd pe ăla uitându-se la fel de insistent la noi, îl bag cu capul în tomberonul ăla plin de moloz şi cutii de carton din faţa magazinului.

De fapt, nu am să îi fac nimic. Nu am să încerc să te încui într-un turn de fildeş. Eşti liberă, pui. Dar nu uita, eşti atât de liberă cât poţi fi într-o relaţie. Ţi-am spus deja, din punctul meu de vedere nu mai există “eu”, ci doar “noi”.

Şi nici ţie nu am să îţi mai spun nimic. Dar dacă, din greşeală, intri aici şi citeşti singurică, să nu-mi spargi lumea în cap din nou.

Led Zeppelin – Stairway To Heaven

Led Zeppelin – Kashmir

9 thoughts on “La terasă…

  1. nede1st

    Ce e cu atata tensiune interioara? :)) Si de unde acest simt al proprietatii atat de dezvoltat? (si nu ma refer numai la femei, ci si la orice alt bun pe care il avem)! Eu unul as promova o noua religie, o noua confesiune, una a neatarnarii, a ne-dependentei, a non-proprietatii. Pana cand omul nu va fi pregatit sa poata renunta in orice moment la orice persoana din viata lui, la orice loc, la orice lucru, nu se va putea simti liber cu adevarat! ;)

    Reply
  2. rasebo

    Dacă nu e a mea, atunci ce rost mai are? Încă o pasarică fără niciun rost?

    Ştii deja părerea mea despre animalul uman. Omul trebuie să fie constrâns (legislaţie, obligaţie morală, etc.) dar în acelaşi timp să trăiască sub mirajul libertăţii. Dacă nu simte că e liber, se răzvrăteşte. Dar în acelaşi timp, nu tot ce simţim reflectă neapărat realitatea.

    Cam la fel e şi cu proprietatea. Omul trebuie să simtă că deţine ceva, că ţine în mână ceva solid, altfel nu poate avea acea minimă doză de siguranţă care să îi permită să funcţioneze corect. Sau cel puţin să trăiască sub iluzia proprietăţii private.

    Reply
  3. nede1st

    Pai tocmai simtul proprietatii nu ii da omului sentimentul de siguranta, ci dimpotriva, sentimentul ca are ceva de pierdut. Ai o casa si o distruge apa, cutremurul sau un incendiu; ai o persoana draga si se imbolnaveste grav sau moare; ai un obiect la care tii foarte mult si il pierzi…

    Tocmai sentimentul proprietatii te face vulnerabil, te face sa traiesti in iluzie, te face dependent si iti sporeste inmiit tristetea si supararea atunci cand iti pierzi “proprietatea”.

    Reply
  4. rasebo

    Una dintre “datoriile” (părere personală) omului pe pământul ăsta e să dezvolte, să construiască, să evolueze. Şi e foarte greu să creşti ceva fără ca acel ceva să fie mai mult sau mai puţin proprietatea ta. O afacere, o casă, o carte, o idee.

    Da, sunt de acord cu tine în ceea ce priveşte riscul pierderii unui lucru, atunci când este în proprietatea ta. Dar oare te simţi mai sigur stând într-un apartament închiriat, unde poate veni proprietarul să-ţi spună “în 2 săptămâni ai zburat de aici” (indiferent de ce spune contractul), sau într-un apartament al tău, care nu poate dispărea decât în cazul unui… cutremur, să zicem (presupunem că nu eşti atât de tâmpit să te bagi la o ipotecă pe care nu o poţi plăti, să-l joci la masa de poker sau cine ştie ce alte tâmpenii).

    Dar tu vorbeşti despre capacitatea individului de a trece uşor peste o pierdere, nu despre “răul” provocat de simţul proprietăţii. Diferenţa între “DUMNEZEULE, mi-am pierdut portofelul, cade cerul peste mine” şi “Mi-am pierdut portofelul, bag pula, asta este, trebuie să mă duc să-mi refac actele şi să-mi scot alt card” e destul de mare.

    Reply
  5. shell_seeker

    eu cred ca e romantic.
    foarte romantic.m-as bucur enorm daca prietenul meu ar scrie asa ceva.serios.mi se pare ca dai dovada ca iti pasa.bravo!

    Reply
  6. rasebo

    Mulţumesc pentru aprecieri, shell_seeker.

    Ştii că e posibil ca prietenul tău să gândească la fel dar să nu vrea să se…exteriorizeze prea mult?

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *