În sfârşit…Maiden

Înainte de toate, în ultima vreme nu am avut nici timp nici chef pentru a scrie pe blog, aşa că articolul ăsta a rămas neterminat în draft-uri din noaptea de după concert.

Ţin să mulţumesc organizatorilor că ne-au ţinut cam 2 ore cu capul în soare, ordonaţi milităreşte (cât de milităreşte poţi ordona o cireadă de rockeri :)), la mila jandarmilor care aveau în cap doar “MAI ÎN SPATEEE!”. Adică, în loc să se dea drumul pe stadion la ora 4, am intrat abia în jurul orei 6. Nu că ar fi contat atât de mult, pe stadion tot soare era şi tot cu venele umflate am fi stat. Dar măcar am fi fost pe stadion. :) Avantajul de a veni cu câteva ore mai devreme? Loc fix lângă gard, în cazul meu lângă gardul de la gazonul B.

De asemnea, de data asta fără nicio urmă de ironie, le mulţumesc organizatorilor că s-au îndurat de noi şi au sacrificat câteva baxuri de apă rece. Frumos gest, nu am ce zice. Deşi nu ştiu dacă a fost în plan, tot frumos mi s-a părut şi gestul de a da câteva jetoane pe gratis, atât cât am stat la coadă, cât şi la intrare, după “percheziţie”.

Dacă tot am amintit de percheziţie, a fost a dracului de “eficientă”. Un vecin de gazon a rămas fără o brăţară cu ţinte, dar nimeni nu s-a atins de lanţul de oţel lung de 1.5 metri prins de brâu. Sunt sigur că nu a fost un caz singular.

Românii sunt campioni la sărit gardul. Cel puţin 6 au făcut asta undeva în stânga mea, prin spatele unui porcuşor cu moacă de tâmp, îmbrăcat într-un tricou albastru deschis, cu SECURITY scris pe spate. Românii sunt şi inventivi. Se intra în Gazon A fără nicio greaţă. O gaşcă de puştani de pe lângă mine au apărut dintr-o dată în faţa mea. După gard. Bleah.

Dupa încă o oră şi ceva de stat în fund, cu spatele lipit de gard, apare pe scenă Lauren Harris, fiica lui Steve Harris, basistul Iron Maiden. Cred că cel mai bine ar fi să prezint reacţia publicului: câteva mâini ridicate pe undeva prin gazonul A (din obligaţie cel mai probabil, că se răstea tanti Harris la ei), restul populaţiei uitându-se înspre scenă cât se poate de sec, stând în fund, sau întrebând “cine-ii asta şi ce vrea de la noi?” (genial omuleţul). Cam aiurea pentru domnişoara care se zbătea pe scenă de spuneai că acuşi-acuşi îi crapă pantalonii între picioare. Asta este, ghinionul formaţiei de deschidere, presupun. Părerea mea proprie şi personală? Am “simţit” mai mult când, în playlist-ul anti-plictiseală de dinainte de concert, s-a pus Led Zep.

După Lauren Harris, au aparut pe scenă cei de la Trooper, care chiar au reuşit să încălzească cât de cât publicul, în ciuda unei întreruperi de ordin tehnic pe la mijlocul recitalului. Daaar… I-am mai văzut pe cei de la Trooper în concert şi parcă… erau mai “focoşi”, mai vii. Cred că se putea şi mai bine.

Maiden… Peste 20.000 de voci care, dacă înainte abia erau călduţe, s-au transformat instantaneu în urlete fierbinţi. Tot gazonul B a început să se înghesuie spre scenă, eu şi restul norocoşilor de lângă gard rămânând doar cu mâinile şi gâturile libere. Oricum, în acel moment nu aveam nevoie de nimic altceva. :)

Bruce Dickinson a fost ca un … smoc de energie pură ce fugea pe o scenă incredibil de frumoasă, folosită şi în Powerslave Tour în anii ’80, parcă fără a simţi cei 50 de ani ai săi (împliniţi pe 7 August; la mulţi ani, apropo). Membrii trupei şi ei la fel de plini de viaţă, Eddie, mascota trupei britanice, era cu ochii pe noi în permanenţă, în forma pedestrului din Trooper, ca mumia din Powerslave, sau chiar “în persoană”, plimbându-se printre membrii trupei.

Finalul a fost cam în stilul specific al “bis-ului” planificat. Adică nu a fost final deloc. :)) Trupa a ieşit de pe scenă, noi am început să urlăm după ei pentru ca apoi, după câteva momente, să revină, cu Bruce Dickinson spunând “Who the fuck are we kiding? You are fucking awesome!”.

Au urmat apoi piesele Moonchild, The Clarvyant şi Hallowed Be Thy Name.

Adevăratul final a fost ciudăţel. A fost un moment de linişte, câteva lumini de pe scenă s-au aprins, o mică umbră de speranţă mi s-a strecurat în suflet şi… Always look on the bright side of life…

Notă: Nu am poze pentru că mi se pare o idioţenie să stai cu telefonul/camera foto în mână în timpul concertului. Găsiţi la ceilalţi care mi-au secat nervii cu aparatele lor ridicate în faţa mea.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *