Citind pe la Arhi, mi-am adus aminte de bicicleta mea, luată cu destul de multe sacrificii prin clasa a 10-a. Bicicleta mea, cu care, în ciuda burţii mele, de-a lungul a 2 ani am netezit vreo 3000 de km de asfalt, pietriş şi noroi. Bicicletă ce acum zace acasă, la mulţi km de mine, acoperită de un strat gros de praf, cu 6 dinţi lipsă pe foaia mare, cu pedalele slăbite, cu schimbătorul de pinioane decalibrat, cu roţile strâmbe, cu cauciucurile moi.

Am avut amici sau colegi de liceu care au primit totul pe gratis, fără să mişte un deget. Cei mai mulţi au acum 20+ ani şi aşteaptă în continuare. Unul s-a apucat de a 3-a facultate, la fel de inutilă ca şi medicina (la care a renunţat) şi informatica făcute până acum. Unul, după ce pe le 16-17 ani conducea fără greaţă un Espero “tunat” prin faţa liceului, a intrat cu Maserati-ul într-un mal de pământ cu 240km/h, vărsându-şi maţele şi proiectând-o pe tipa din dreapta cu craniul într-un stâlp de oţel.

Am avut amici care nu au primit nimic, din cauze financiare sau din cauza unor părinţi mai bătuţi în cap. Acum, majoritatea au cam tot ce vor. Totuşi, din păcate, şi-au ratat poate una dintre cele mai frumoase perioade ale vieţii lor, adolescenţa, pentru a-şi satisface setea de a avea. Un coleg de liceu vindea legume în piaţă şi din cauza asta era batjocorit de toţi dobitocii din clasă. Acum pare-mi-se că a terminat A.C.-ul în Iaşi şi are un job mai mult decât ok.

Eu? Am vrut bicicletă, am plătit jumătate. Am vrut permis, am plătit jumătate. Acum vreau maşină, trebuie să strâng bani pentru a plăti jumătate. Mi se pare cea mai bună soluţie. De fiecare dată când mi s-a promis ceva şi am dovedit că am meritat acel lucru, am fost ajutat. Ajutat, nu servit.