Monthly Archives: July 2008

La plimbare cu mortu’

De curând, am văzut pe stradă un cârd de oameni în negru ce urmau un dric. Sec pe doi, mi-am adus aminte de o o întâmplare ce s-a petrecut acum mulţi ani.

După o zi lejeră la şcoală, în drum spre casă, am asistat la o scenă numai bună de o comedie neagră. Un mort într-un sicriu căptuşit cu ceea ce semăna a perdea albă, înconjurat de flori şi pănglicuţe, pus în spatele unui Aro galben (gen pick-up) plin de noroi, transformat în grabă în dric. Hai să zicem că am putea trece peste culoarea maşinii ce spulbera absolut toată solemnitatea unui astfel de eveniment… Dar mai era şi mult fum. Gaze de eşapament ce ieşeau de pe ţeava Aro-ului mai ceva ca dintr-un camion ceauşist. Dacă mai adăugăm în ecuaţie şi vântul ce bătea din spate, rezultă un mort foarte afumat, înconjurat de floricele şi pănglicuţe la fel de afumate.

În spatele maşinii, o adunătură incredibil de (dez)organizată. În faţă erau bocitoarele, ale căror vaiete parcă deveneau din ce în ce mai … credibile cu fiecare bancnotă primită de la unul ce parcă se ascundea lângă maşină. După ele erau aşezate rudele de gradul întâi, toate cu barba-n piept dar fără urmă de lacrimi în ochi, după care urma restul gloatei. Restul gloatei, adică vreo 4-5 babe care bârfeau fără nicio greaţă, un hombre fatal ce căsca ochii după bunăciunile de pe stradă, câţiva care se uitau după maşinile străine parcate pe marginea drumului, vreo 3 copii alergau de spuneai că tocmai au primit o injecţie cu energizant, părinţii lor urlau după ei… ce mai, haos total.

Şi chiar dacă ar fi fost un cortegiu funerar ca la carte, tăcut, liniştit, sobru… Ce rost are aşa o sărbătoare, o aşa expunere a unei bucăţi de carne aflate în descompunere? Oare chiar omul ăla şi-a dorit ca resturile sale să fie plimbate pe sradă, în văzul lumii? Oare chiar şi-a dorit să dea peste cap planurile unor oameni, care probabil se grăbesc la servici sau acasă, la nevastă şi copii, şi nu au cum să ajungă la timp pentru că au avut ghinionul de a da peste o prostie de sărbătoare macabră?

De ce să scoţi un cadavru, o bucată de carne, la un ultim drum, o ultimă plimbare inutilă? Care e rostul? De văzut nu vede nimic. De auzit bocetele cunoscuţilor, nici atât. E ca şi cum ai pune o bucată de friptură într-un cărucior de copii şi ai ieşi cu ea la plimbare în parc.

Poetul de Duminică

Eu Sunt

Efemeră viaţă seacă,
Undă slabă din abis,
Stai puţin şi mă aşteaptă.
Un răgaz de nu-mi vei da,
Nemiloasa moarte rece,
Tâmpla mea va săruta.

Sincer, nu am nici cea mai vagă idee ce am vrut să spun în rândurile de mai sus şi nici ce simţeam când le-am scris… Probabil eram într-o depresie de adolescent neînţeles, o stare emo-ish. :))

Ceaţă

E ceaţă, şi ceaţa mă-nvăluie
Şi pe mine, închis într-o odaie
Cu un pix în mână şi în suflet
Vâlvătaie.

E ceaţă, şi ceaţa învăluie
Şi-un străin, în altă odaie,
Cu scobitori în mână şi-n suflet
Paie.

E ceaţă, şi ceaţa învăluie
Şi-un prizonier într-o odaie
Cu zăbrele-n faţă şi-n suflet tot
Vâlvătaie.

Poezii…le consider doar scrijeleli de adolescent sufocat de hormonei, majoritatea mult prea proaste pentru a vedea vreodată lumina zilei.  Din păcate (sau nu), aceste două “poezii” sunt singurele care au supravieţuit acelei perioade…

Iron Maiden

Am bilet la Maiden, am bilet la Maiden, am bilet la Maiden, am bilet la Maiden, am bilet la Maiden!!!!

Pentru cei cârcotaşi: Da, eu şi mulţi, mulţi alţii. Dar EU, cel care credea că nu va prinde niciun concert în această vară, după ce am pierdut Def Leppard şi Metallica, EU am bilet la Iron Maiden! Muhahahah!

Trăiţi?

E vorba despre sinucidere. M-am gândit la asta? Da, în timpul liceului. Am încercat să o fac? Nu.

Despre asta am vorbit şi într-un articol precedent:

Viaţa nu e o poveste. Viaţa nu e un cavaler în armură strălucitoare, călare pe un cal alb. Viaţa nu e nici o zână ce parcă a fugit din rai pentru a veni la tine. Viaţa e de căcat, viaţa pute, viaţa e imperfectă. Dar e frumoasă, e a ta, e a mea, e a noastră. E tot ce avem cu adevărat, până la urma urmei.

Ai nevoie de mult mai mult curaj pentru a-ţi trăi cu adevărat viaţa, decât pentru a renunţa la ea. Până acum, în ciuda tinereţii mele, pot spune că nu mi-am trăit-o cum aş fi vrut. Tot timpul mi-a fost frică, tot timpul m-am ferit, m-am ascuns, am ales calea mai “moale”.

În ultimii doi ani, am fost omul ce prefera să putrezească în casă în loc să iasă afară. Preferam să stau pe net decât la o bere cu amicii. Sau, de ce nu, la o bere cu necunoscuţi. După aproape 2 ani de izolare forţată, de sentimente antisociale, de purtat o mască neagră din lemn împuţit, am fost apucat de o toartă şi practic târât afară. Pentru asta, trebuie să îi mulţumesc fostei prietene. Misterioase sunt căile…omului. :)