În seara de dinainte, am hotărât să ne întâlnim dimineaţa lângă Cişmigiu.

Eu am ajuns mult mai devreme, cam cu o oră, din simplul motiv că nu mai suportam să stau în casă şi să fiu bântuit de gânduri aiurea. Între timp, am fost până la un chioşc de ziare, am luat o carte ediţia Cotidianul, m-am dus în parc şi m-am cufundat în lectură. Întorc filosofărăciunile alea pe toate părţile, chiar dacă nu ar merita. Analizez orice virguliţă, orice punct, orice cuvant. Orice, numai să nu mă gândesc la “prostii”.

O sun, e pe drum. O sun, e aproape. O sun, mai întârzie. Până la urmă, ne-am întâlnit în staţia de troleu de lângă parc. Ne sărutăm, rece. Ea cică venise pe jos, nu ştia cu care maşină poate ajunge din Piaţa Universităţii la Cişmigiu. Ciudat, dar ignor. O iau de mână, şi ne îndreptăm spre parc. Nu mă mai strânge ca “înainte” (termen mult prea generic). Rece.

Mergem în parc, ne plimbăm, râdem de o tipă ce parcă şi-a băgat faţa în trusa de machiaj, a scuturat energic din cap şi a ieşit aşa în lume, mai fac câteva glumiţe nevinovate. Rece. Ne aşezăm pe o bancă lângă lac, mai vorbim vrute şi nevrute, serioase grave, serioase în ton de glumă, glume, tralala-uri. Pare să înţeleagă, pare să fie de acord cu unele, pare să înceapă să îmi spună ce o deranjează. Pare să fie deschisă, dar în acelaşi timp e închisă. Continuă să se ascundă.

Vine momentul în care ea trebuie să plece la servici. O conduc până în Unirii, urc până la etajul ţ, unde e locul ei de muncă, mergem la o ţigară pe casa scării/ieşire de incendiu. Apare un coleg de-al ei de la serviciu (altul, nu cel de ieri), fumează şi el o ţigară, menţionează că în acea zi vor avea o inspecţie. Involuntar, am luat o atitudine mai rece, mai înţepată. Ea observă şi îmi spune. Bun aşa. Îmi cer scuze, îi spun de ce, pare să înţeleagă. O sărut, parcă e mai caldă, parcă e mai ok.

Ajung acasă şi sunt nevoit să mă lupt cu pereţii şi cu gândurile mele din nou. Mi se face dor de ea. Ştiam că, din când în când, îşi poate lua o pauză. O sun, îmi respinge apelul. Spun eu, bine, nu poate vorbi acum. Poate mă sună când îşi ia pauza aia. După 2 ore, nimic. O mai sun odată, respinge apelul. Mai aştept, nicio problemă.

După încă ceva timp, creierul meu face poate cele mai tâmpite legături vreodată şi uită un detaliu foarte important. M-a înşelat. A fost rece astăzi cu mine. Nu-mi răspunde la telefon. Îmi sare ţandăra şi îi trimit poate cel mai tâmpit mesaj pe care l-am trimis vreodată: “Tu îţi baţi joc de mine?” Nu sunt femeie, nu sunt gay, sunt un tip cu mintea tocată şi cu nervii întinşi la maxim. Sunt sincer până în pânzele albe, spun orice îmi vine în minte fără a îndulci nimic, mai ales când sunt stresat. Mă sună, vorbim, simt că ceva nu e în regulă, ştiu că am dat-o în bară rău de tot. Mai târziu, îmi dau seama ce. Am uitat că are inspecţie.

Greşelile mele:

• gândesc prea mult;
• sunt posesiv şi gelos. Asta dacă ţin la persoana de lângă mine. Dacă nu, îmi cam bag picioarele;
• sub presiune reacţionez impulsiv;
• am tendinţe paranoice?

Greşelile ei:

• “Răceala”