Ziua 1 a telenovelei începe cu replica primită de la fosta prietenă “Nu mai e ca la început. Nu mai ţin atât de mult la tine”, replică primită la doar o zi după ce mi-a spus în faţă că mă iubeşte. În timpul acelei zile, nu a binevoit să îmi răspundă la absolut niciun apel. Povestea se transformă într-o adevărată telenovelă în acea seară, după ce eu, ca un căţeluş cuminte şi îngrijorat, m-am dus la ea acasă, să văd dacă e ok. După ce am sunat-o în zadar toată ziua.

Eh, aici devine interesant.

După ce am fost la ea şi am fost anunţat de gazdă că nu a fost acasă toată ziua, m-am îndreptat spre staţia de metrou, sperând să o întâlnesc a doua zi, mai calmă şi cu capul mai pe umeri. Da, mă întrebam ce s-a întâmplat cu ea, cum de nu ajunsese acasă. Fiind păţit, am prezis ce avea să se întâmple în continuare.

În drum spre metrou, o văd mergând alături de un alt tip. Mă uit la ea, o strig pe nume, se uită urât la mine, decid să merg în continuare cu inima bătându-mi în piept de ziceam că vrea să sară şi să o ia la sănătoasa şi cu picioarele abia susţinându-mi greutatea. O singură chestie îmi trecea în momentul ăla prin cap, obsesiv, tăind câte o feliuţă din mine de fiecare dată când o “auzeam” din nou: “Am pierdut-o, am pierdut-o, am…” Mărunt, chinuitor, fără milă.

Ajung la metrou, mă opresc înainte de intrarea în staţie şi firea mea curioasă îşi face simţită prezenţa. O sun şi o întreb ce s-a întâmplat. Îmi spune că îi pare rău şi că vrea să se întâlnească cu mine a doua zi. Nu, eu vreau în seara asta. Bun, mă întorc şi mă întâlnesc cu ea pe la jumătatea drumului. Ea plângând, eu cu ochii în lacrimi. Îmi spune că a crezut că a crezut că ţine la ăla dar că s-a înşelat şi că eu sunt cel pe care-l iubeşte cu adevărat. Bun, eu ţinând la ea ca la ochii din cap şi fericit că am cum să încep să lipesc la loc feliuţele tăiate mai devreme, îi spun: “Ok, pot ierta asta. Nu uit, dar pot să iert. Totuşi, vreau să ştii că acum nu mai pot avea încredere în tine. Pot avea din nou, dar asta va cere timp.”

Mai stăm puţin împreună, ne întâlnim şi cu o prietenă comună, stăm la o bârfă şi cu ea, într-un părculeţ, ne spunem noapte bună şi plecăm fiecare spre casele noastre.

Greşelile mele:

• am sunat-o atunci;
• am vrut să mă întâlnesc cu ea în aceeaşi seară;
• am acceptat prea uşor, pe moment, să o iert;
• am fost orbit de dragoste;
• nu am părăsit-o atunci;
• o iubesc;

Greşelile ei:

• m-a înşelat. Nu, din câte ştiu, nu şi-a tras-o cu ăla. Cică nici măcar nu s-ar fi sărutat. Dar dacă tipul ăla nu îi spunea să se mai gândească, nu o oprea nimic să şi-o tragă cu el. De asta sunt 100% sigur;
• m-a minţit. Din punctul meu de vedere, chestia aia era în capul ei de cel puţin o săptămână;
• nu a acceptat că nu mai pot avea încredere în ea.

***

De ce fac asta? Pentru că e blogul meu personal şi am dreptul să-mi vărs nervii aici. Mă ajută să trec peste.