Totul a început acum aproape 3 luni, când am făcut cunoştinţă cu ea, acasă la un amic. După ceva timp, ieşim toţi la o plimbare în parc, la răcorică şi ţânţari. Toţi adică eu, ea, amicul în cauză, prietena lui şi un alt cuplu. După ce ne-am plimbat puţin, ne aşezăm în iarbă şi cei deja cuplaţi încep să se sărute, să se ţină în braţe, alea-alea. Orgie, ce mai. :) Eu, simţindu-mă oarecum de-am pulea, am hotărât să încerc apa. Fără să dau prea multe detalii… apa era caldă. ;)

În primele zile, i-am spus: “Dacă vreodată găseşti pe altul de care să îţi placă mai mult decât mine, să îmi spui. Dacă nu îţi convine ceva, dacă greşesc sau dacă te supăr, să îmi spui. Pentru mine contează extrem de mult comunicarea într-o relaţie. La fel am să fac şi eu.” Am vorbit cu pereţii.

Trec două luni ca fulgerul, luni în care am fost mai “cald” decât niciodată, fericit, fără griji, în al 9-lea cer. Ea, la fel de fericită, la fel de caldă, la fel de responsivă. Ne spusesem prima dată “te iubesc” după vreo săptămână. Ce mai, basm.

Apar primele poticneli. Când o deranjează ceva, nu spune. E de datoria mea ori să ghicesc ori să îi smulg cuvintele din gură cu patentul. Când îmi cere părerea, eu sunt sincer. Apare “sinceritatea e un defect”.

Prima “ceartă”. În ghilimele pentru că eu am văzut-o ca pe o discuţie mai serioasă. Din partea ei “nu mai eşti ca înainte”. Din partea mea, apar primele primele semne de reacţie alergică la vechile plăci (de gramofon, nu de păr) de fiţe femeieşti. I-am spus că ok, încerc să fiu din nou ca înainte. În mintea mea: “Cum naiba ca înainte?! Nu s-a schimbat nimic. Cum naiba 2 luni înseamnă deja “înainte”?! Dacă erau doi ani, hai poate mai înţelegeam”.

Ea se angajează. Apar primele semne de răceală din partea ei. Ba când ne-am întâlnit un sărut plasat pe obraz în loc de buze. Ba o îmbrăţişare rece, în grabă, ba un sărut grăbit la despărţire. Îmi spun că sunt prost, că cer prea multe, că mi se pare. Intru din nou cu capul în nori, pregătit să rămân acolo mult şi bine.

Intru în febra sfârşitului de an universitar. Trebuie să lucrez la licenţă neapărat. Nu mai merg de fiecare dată să o conduc. Nu mai pot ieşi în fiecare zi afară cu ea. Pentru că voiam să o văd neapărat, o rog, dacă poate, să vină până la mine, să stea puţin, eventual să petreacă şi noaptea aici. Vine.

Prima reacţie isterică: aveam pusă ceva muzică la volum mediu şi nu am auzit când a bătut la uşă. Când mă uit la ceas şi îmi dau seama că a trecut cam mult timp de când ieşise de la servici, o sun. Nervi, draci, cum naiba am îndrăznit să o las să aştepte. Toate spuse pe un ton incredibil de nervos. A fost şi prma oară când am văzut-o aşa furioasă.

Greşelile mele:

• m-am grăbit când m-am “cuplat” cu ea (şi eu mă gândesc la cutii de viteză, dar nu-mi vine alt cuvânt în minte acum);
• m-am grăbit când am făcut-o prima oară;
• m-am grăbit când i-am spus prima dată “te iubesc”. Nu o iubeam, doar ţineam la ea destul de mult;
• am dat prea mult, prea devreme;
• am avut prea multă încredere în ea;
• undeva am călcat strâmb rău de tot. Normal, nu ştiu unde, nu mi-am dat seama;
• trebuia să îmi dau seama că ceva a început să scârţâie.

Greşelile ei:

• s-a grăbit când s-a cuplat cu mine;
• s-a grăbit când a făcut-o prima oară;
• s-a grăbit să îmi răspundă la “te iubesc”;
• nu mi-a spus când era deranjată de ceva;
• cred că după două luni a început să se gândească la tipul ăla de la ea de la servici.