Femeile o au. Indiscutabil. Eu femeie nu-s. Sigur.

Exemple:

Astăzi am văzut un suc nou într-un magazin din cartier. Un de suc de piersici banal, cică natural, la 5 lei litrul. Chiar dacă ştiu că sunt falit, voiam să îl iau, să văd ce gust are. Când am ieşit din magazin parcă simţeam gustul de piersici în gură. Sucul ăla voia să fie cumpărat!!!

Am mania să mă mai uit pe okazii.ro, în categoria “Computere si software”, numai să văd ce jucării noi mai vinde românul pe net. Chiar dacă ştiu prea bine că nu mi le permit, eu vreau. De ce vreau? Dracu ştie. Ştiu că vreau. Şi ştiu că nu am bani. Şi mă oftic. Acum am văzut un Asus Eee PC la 700 RON. Marfă. Vleau si eu. De ce-l vreau? Habar n-am.

Dacă văd un căcat de cooler (neapărat cu heatpipe-uri) într-un magazin, stau lipit de vitrină şi salivez. Salivez ca şi cum m-aş uita la o friptură aburindă. Îmi imaginez ce bine s-ar simţi procesorul meu la temperatură cu două grade mai mică. Mă bucur pentru procesorul meu. Vreau să îmi ajut procesorul să se simtă bine. Căcat!

Haine, contraexemple.

Ies în oraş, cu scopul clar definit de a-mi cumpăra nişte tricouri noi. Neapărat! Intru într-un magazin, găsesc doar tâmpenii de cocalari, cu sclipici şi alte idioţenii lipte pe ele. Intru în alt magazin, găsesc tricouri super ok, mă uit la preţ pe etichetă, mă cac pe mine. 120 de lei un tricou. Îmi bag pula, rămân cu tricourile mele vechi de un an jumate, decolorate, lărgite, vai de capul lor şi mă duc la o bere…

Rămân cu talpa de la adidaşi în mână. La propriu (numai aşa îi schimb). Mă duc în primul magazin unde găsesc Adidas, Puma, Reebok, dau o groază de bani pe o pereche (piele neapărat), plec. Pentru următorii doi ani am adidaşi. Iau de firmă pentru că mă ţin. No-name-urile m-au ţinut maxim o lună.

Sunt sigur că sufăr de ceva. De ce anume?!