De curând, am ajuns la concluzia că, pentru a fi hip, cool, la modă, etc, trebuie ori să fii emo, ori să-ţi usuci degetele şi să-ţi toceşti gura vorbind despre ei. Aşa că eu voi fi cul. Voi vorbi despre emo.

De fapt, voi pune câteva întrebări (la care aştept şi răspuns; comentaţi fir-aţi ai dracului ):

De ce este atât de popular acest curent emo? (am un posibil răspuns, îl dau mai târliu)
Cu ce sunt ei atât de speciali încât să merite atât de multă atenţie din partea noastră?
De ce sunt atât de urâţi şi ridicularizaţi de cam toată lumea?

Ok, una bucată continuare, o încercare chinuită de răspuns la prima întrebare:
De ce emo? Pentru că, majoritatea celor care se consideră emo, trec prin acea perioadă a adolescenţei în care îţi vine să te răzbuni pe toată lumea, în care ai impresia că toţi sunt împotriva ta, orice ai face. E vorba de acea perioadă în care depresiile pot apărea foarte uşor şi odată apărute, pot scăpa foarte uşor de sub control. Spun asta pentru că am trecut şi eu cam prin aceleaşi căcaturi acum ceva ani. Eu mi-am descoperit liniştea în poezie, în lectură şi într-un jurnal în care nu scriam decât cu stiloul, pe coli albe, jurnal în care îmi vărsam toţi nervii… Mă îmbrăcam normal, mă comportam normal, mă consideram un copil normal. Am avut amici care, deşi la exerior arătau perfect normal, pe mâini erau plini de cicatrici, tăieturi făcute pentru a se…linişti, pentru a uita de probleme… Am avut amici care, în acea perioadă, erau genul rebel, în niciun caz nu erau trişti. Ştiu omuleţi care au sfârşit spanzuraţi, din cauza unor note puţin mai slabe la o materie. Dar nu erau emo, erau doar simpli adolescenţi, poate fără sprijinul adecvat al părtinţilor, atât de necesar în acea perioadă.

Dar se naşte o nouă întrebare: ce anume te faci să treci din starea de adolescent chinuit de hormonei, în starea de emo? Sau, mai bine, who the hell is Alice? Pardon… ce naiba înseamnă emo?

Pentru deliciul vostru, una bucată homo penibilus:

Am recitit articolul. Material de şters la fund. URA!