Dau cu pieptul de viaţă şi viaţa mă tot tranteşte la podea. Îmi umplu viitorul de planuri iar secunda următoare le ucid cu sânge rece. Îmi construiesc palate de nisip pentru ca apoi, zâmbind amar, să urinez pe ele. Îmi indrept privirea spre nori, încercând să îi suflu de pe cer, dar mă împiedic de pietrele ce ieri noapte le-am ascuns in nisip.

Sunt om şi omul e autodistrugere. Om contra om, autodistrugere versus autodistrugere…

O ţigară la mâna a 2-a… deja fumată….