Becali l-a dat exemplu negativ pe Mihăiţă Pleşan privind modul în care acesta cere să i se achite salariul şi l-a lăudat pe Bănel Nicoliţă spunând că nu se gândeşte la bani deşi are evoluţii foarte bune.

De aici.

În mod normal ignor orice ştire legată de fotbal sau de personajele implicate în afacerea asta, da’ aici nu e vorba nici de oier, nici de ăia care dau cu piciorul în băşică. În citatul de mai sus se află condensată toată putreziciunea de mentalitate corporatisto-balcanică a majorităţii angajatorilor români.

Pe scurt, dacă vrei să ţi se plătească salariul la timp, eşti rebel. Dacă declari că eşti împotriva orelor suplimentare neplătite, ai o atitudine nesănătoasă (pentru companie, desigur, că sănătatea ta e o chestiune care nu prea contează). Dacă programul tău se termină la 18 şi tu pleci la ora 18:15, înseamnă că rupi uşa. Dacă vrei să primeşti mai mulţi bani odată cu responsabilităţile care se tot adună, nu te gândeşti decât la binele propriu. Dacă ai curajul să-ţi contrazici şeful… sacrilegiu.

Nu se mai caută coloană vertebrală, nu se caută corectitudine, creativitate, inventivitate şi nu se doreşte ca angajatul să evolueze. La mare căutare, în schimb, se află acel mieluşel care ştie a-şi roti cât mai mult şi cât mai bine limba-n rozeta şefului, şi care e deja dat cu alifie atunci când vine momentul prielnic pentru ca treburile din companie să alunece lin la deal.

Cu alte cuvinte, angajatorul ăsta rromân de care vorbesc eu nu este nimic altceva decât stăpânul de sclavi de pe vremuri, care face ce şi când vrea muşchiul lui, în timp ce angajatul este sclavul care rămâne cu urme-adânci de bici pe spinare de fiecare dată când are pretenţia ca vreun drept să-i fie respectat.

Şi nu, nu generalizez. Ştiu că există şi angajatori corecţi care, în timp ce cei de care vorbeam mai sus îţi cer devotament gratuit, realizează că la mijloc este totuşi viaţa ta, timpul tău, sănătatea ta şi că el, ca angajator, nu e singurul motiv pentru care tu te afli în viaţă – e doar unul care te plăteşte pentru nişte servicii. Nimic mai mult. Dar tare am eu impresia că ăştia-s în minoritate.

În fine. Zu Arbeiten, am zis!

Poza de mai sus merge bine cu asta:

Pierdut bucată măricică din centrul vorbirii. Pierdut idei, inspiraţie, claritate, exprimare, fluenţă şi logică. Pierdut chef de viaţă şi de muncă. Mai ales de muncă.

Pierdut neuroni. Mulţi. Parcă eram mai dăştept înainte. Găsit prostie, găsit mediocritate. Complăcut în prostie şi mediocritate. Băgat pula.

Găsit oameni inconsistenţi şi fără coloană; prea schimbători pentru prinţipiile mele. Pierdut respect faţă de ei. Găsit sictir. Pierdut self ăstiim.

Învăţăm, evoluăm, schimbăm peisajul.

Se ia o presupusă sală de şedinţe dintr-o presupusă firmă destul de mare, în care au loc diverse întâlniri de afaceri cu diverşi reprezentaţi ai unor firme şi ele destul de mari. Se presupune că omuleţii care intră acolo, fie că-s angajaţi sau “vizitatori”, au destui bani dar mai ales destulă educaţie încât să nu fure ca dobitocii toate mărunţişurile.

Ca orice sală de şedinţe care se respectă, într-un colţ al ei se află un computer conectat la un proiector. Pentru a uşura lucrul, acel calculator are tastatură şi-un mouse wireless. Pentru ca acea tastatură şi mouse să funcţioneze, în spatele calculatorului sunt înfipte, de regulă, două adaptoare pe USB. Unul radio (pentru mouse), un al doilea bluetooth (pentru tastatură). De vreo două zile, adaptoarele astea nu mai sunt.

Acum, având în vedere că pe adaptorul USB destinat tastaturii scria mare “bluetooth” şi avea şi-un beculeţ care clipea, aş putea înţelege cum un dobitoc de rromân ar putea să-şi agaţe degetele din greşeală de el şi să-l bage-n buzunar; până la urmă, unul dintr-ăla costă cam mult în magazin (20-30 de lei) şi e mai economic să-l “împrumuţi” pe cel din sala de şedinţe.

Totuşi, eu nu înţeleg ce naiba au avut oamenii cu adaptorul radio pentru mouse, care oricum nu funcţionează decât cu device-ul respectiv? De ce nu au luat şi mouse-ul, dacă tot i-au furat adaptorul? Chiar să fi fost chiar destul de boi încât să creadă că e vreun flash-drive sau vreo placă wireless pe usb (având în vedere că mi se pare că scria 2.4GHz pe el)?

În fine, dacă n-ar fi scris şi piticu ceva pe tema asta şi dacă n-ar fi fost a 4-a oară când adaptoarele lui peşte dispar fără urmă (ceea ca mă face să cred că ori e vorba de un cleptoman, ori sunt mai mulţi hoţi tâmpiţi), probabil nici nu m-aş fi gândit să scriu chestia asta.

Băi, e de tot rahatul atunci când stai ca prostul în faţa monitorului, cu un draft mâzgâlit pe jumătate, aşteptând să vină Zâna Inspiraţie şi să-ţi arunce-n faţă puterea de a strânge şi de a grupa, în propoziţii frumoase şi pline de sens, toate literele împrăştiate de-ampulea prin negura cutiei tale craniene.

Şi stai, stai, stai, staaai ca tâmpitul şi te uiţi la tavan, pe pereţi, te uiţi la lustra aia jegoasă şi de prost gust, aruncată de proprietar sus, între cei patru pereţi, te uiţi la dezordinea de pe masă, la patul de tot rahatul şi la şifonierul băbesc ce tronează alături de peretele albăstriu, dat cu calciu. Cred că s-a prins până acum toată lumea că am ceva cu pereţii.

Dintr-o dată, îţi arunci ochii pe geam şi te apucă toţi dracii. “Futu-i în gură de copii, de ce pula mea urlă atât de tare?!”Ai vrea să te duci la ei, să le rupi picioarele şi să le îndeşi în guriţele lor pline de dinţi de lapte.

Da, e una din stările alea de nervozitate maximă, în care dacă cineva te calcă pe coadă, are toate şansele să primească multe vorbe de… bine.

Eh, nu e nimic. Mâine, cumpărăm încă un jeton din viaţa noastră şi, cu mâini tremurinde, îl aruncăm orbeşte pe plictisitoarea masă de joc a rutinei. Oricum… deja ştiu că va ateriza, ca de obicei, pe aceaşi culoare cu care casa a învins fără nicio problemă în ultimii ani. Sunt clarvăzător, ce căcat…

Metro – boulot – dodo, în pula mea.

Toată lumea se pregăteşte de viitorul val de oaspeţi. În poză, cinci alpinişti utilitari, vopsind o clădire de lângă viitorul Mall Cotroceni Park.

Băi, m-am săturat până peste cap de nesimţiţii care, după ce că-ţi rupi din timpul tău (ahem, timpul companiei) şi îi ajuţi să-şi repare calculatorul personal, vin la tine şi se plâng ca durează prea mult. Sau că ei ţi-au spus să faci şi “aia” şi că ai uitat să o faci. Sau că nu sunt mulţumiţi de treaba făcută, că ai uitat să le configurezi nu-ştiu-ce rahat. Şi de fiecare dată o spun pe un ton din care se înţelege CLAR că sunt profund dezamăgiţi de tine. Dezamăgiţi de calitatea smalţului de pe dinţii calului primit în dar.

Asta, având în vedere şi faptul că, atunci când i-am făcut calculatorul, aveam pe birou 4 staţii (printre care şi al lui) la care lucram simultan.

Femeile de servici. Alea de umblă toată ziulica cu mopul şi mătura-n mână, având impresia că-s buricul pământului. Alea de la care afli ultima bârfă. Alea care, dacă ai tupeul să calci unde tocmai au dat cu cârpa udă, se uită la tine mai urât decât dacă le-ai lovi din greşeală cu-n extinctor în cap. De fapt, dacă le-ai trosni o bucată de metal între ochi, nu s-ar mai uita deloc. Sau, în cel mai bun caz, s-ar uita la tavan. Dar nu e treaba mea unde se uită chiorăsc ele. Ahem.. Alea cu care nu am avut absout nicio treabă/problemă până acum. Pe bune! Ele-si făceau treaba foarte bine, eu mi-o făceam pe-a mea, toate bune şi frumoase.

Încă de când am fost mic, părinţii mei au considerat că ar fi bine să mă înveţe câteva chestii, foarte utile de altfel în viaţa de zi cu zi. Una dintre respectivele chestii a fost procedura de eliminare a gunoiului. Adică, dacă sunt pe stradă, trebuie să stau cu mucul de ţigară cotorul de la măr în mână până când găsesc un coş de gunoi.  Sau că, în casă, gunoaiele nu se lasă pe masă, nu se bagă în cuptor şi nici nu se aruncă pe geam. Se pun în găleata pentru gunoi. Lucruri de bază, adicătelea.

Astea fiind spuse, de vreo 20 şi ceva de ani folosesc coşul de gunoi cu succes, exact aşa cum am fost învăţat. Toate bune şi frumoase,  până acum câteva zile, când femeia de servici prezentată mai devreme s-a dovedit a fi mai cu moţ decât je.

Să explic. De vreo două săptămâni, păstrez într-un pahar de plastic toate linguriţele pe care le pescuiesc din cafelele de tonomat care alunecă pe gâtu-mi. În primul rând, a fost o încercare de a vedea exact câtă cafeină bag în mine. În al doilea, am avut o idee destul de drăguţă pentru nişte poze. Cu linguriţo-spatulele de plastic din păhărelele de cafea, aranjate în tot soiul de feluri, cu diverse lumini… nu intru în detalii. Nu cred c-ar fi ieşit cine-ştie ce, dar măcar încercam.

Ieri dimineaţă, după ce mă aşez la birou, simt că lipseşte ceva din faţa monitorului, dintre teancul de CD-uri şi unitatea centrală. Da, desigur – că de el vorbeam în paragraful trecut -  paharul meu cu aproximativ 20 de linuguriţe-n el. Mă uit în spatele monitorului, după carcasă, pe sertare, în sertare, sub birou, pe biroul colegilor. Întreb colegii dacă ştiu ceva de asta. Nimic.

Dap, femeia de serviciu. Care probabil a considerat că paharul de pe masa mea, plin cu linguriţe de plastic, este un gunoi pe care eu îl uit zilnic, de vreo 2 săptămâni, din greşeală, în faţa monitorului meu, de fiecare dată cu 2-3 linguriţe-n plus în el. Femeie de serviciu a cărei singură datorie e să tragă de un mop pe podea şi să golească coşurile de gunoi – nu să-şi întindă lăbuţele lungi pe birouri, printre lucrurile oamenilor şi să decidă dacă un ceva este gunoi sau nu. Amuzant este că paharul gol de ness, uitat de cineva pe un birou din apropiere, tronează în acelaşi loc de vreo 4-5 zile.