Fix la asta începi să te gândeşti atunci când observi cum banii pe care i-ai investit în România (taxele, adică) nu au “produs” niciun rezultat. Cu alte cuvinte, când vezi că nu obţii profit (în cazul nostru, profit = calitate a vieţii), te gândeşti să te opreşti din aruncat cu bănuţi şi, de ce nu, chiar să schimbi naibii afacerea.

Impozit pe dobânda din conturile curente? Pe bonurile de masă? Pe drepturile de autor? Vorbiţi serios?!!! Asta e tot ce-aţi putut scoate? Tot, tot?!!

Dar halatul, dragii mei? Halatu’ cu cât dracu’ se impozitează?

… oare dincolo o fi mai ieftin?

Pentru că aproape în mod sigur nu ştiţi, RPM Sports este numele firmei Irlandeze care produce Powerball-ul. Powerball-ul este un giroscop de mână, care… eh, da’ mai bine daţi click pe link-ul de mai sus şi vă prindeţi voi ce şi cum.

În acelaşi stil cu Zippo, toate Powerball-urile au garanţie pe viaţă, indiferent de natura defecţiunii. Cu alte cuvinte, dacă eşti dobitoc şi scapi “jucăria” pe jos, cel mai probabil vei putea primi o piesă de schimb (pentru că da, dacă-l scapi – mai ales în timp ce funcţionează – se strică). Eu, în ultimii patru ani, nu a trebuit să apelez la ei decât de două ori, de fiecare dată pentru înlocuirea unor piese roase de uzura normală.

Sistemul folosit de băieţii ăştia e simplu şi la obiect: completezi un formular şi, în maxim 48 de ore, primeşti un răspuns pe adresa de e-mail introdusă mai devreme, mail în care ori ţi se cer mai multe detalii, ori ţi se spune că pachetul a fost livrat. Personal, întotdeauna mi s-a răspuns în mai puţin de o oră. Totul, simplu, rapid şi curat, fără să încerce să-ţi bage beţe în roate, fără să te trateze ca ultimul rahat, fără să-ţi răspundă în două-trei zile. De fapt, mie mi-au răspuns, în ambele cazuri, în mai puţin de două ore.

Ca o mică paranteză, când spun livrat, mă refer la împachetat-etichetat-băgat în furgonetă. Ca dovadă: când am completat ultima dată formularul, mi s-au împleticit degetele şi am greşit adresa de livrare. Am observat greşeala abia când am primit mail-ul de confirmare, mail căruia i-am răspuns în ~ 5 minute după primire. Când a ajuns pachetul la mine, a venit cu două etichete – cea cu adresa greşită dedesubt, cea cu adresa ok deasupra.

Apropo de timpul petrecut pe drum. Prima dată mi-a ajuns plicul în aproximativ o săptămână. Acum, doar în 4 zile. Chiar două, de fapt, că în weekend poşta parcă nu lucrează. Patru zile, tocmai din Irlanda pââââââână-n curu europii, în Românica. Plus că toate taxele poştale au fost plătite de ei; eu nu a trebuit să scot nicio leţcaie din buzunar.

Toate astea, în condiţiile în care celor de la Fan Courier le-a luat două săptămâni să-mi livreze monitorul din Bucureşti până-n Botoşani. Două. Săp-tă-mâni. Nu mai spun de nesimţiţii care nu-ţi acordă garanţie fără ambalajul original, de ăia care niciodată nu repară echipamente pe motiv că, orice s-o întâmpla, e din vina ta sau, mai bine, de cei care, în loc să-ţi înlocuiască placa de bază defectă de la un laptop, scriu pe devizul de reparaţie că au înlocuit pasta termică (!!!).

În fine. Kudos RPM Sports!

În contrast total, zilele trecute am chemat pe cineva să-mi repare/cureţe aparatul de aer condiţionat. Înainte de asta, am trimis mail la 5 sau 6 firme, dintre care numai una mi-a răspuns – cea care a şi primit banii, de altfel.

Astăzi, a fost un cutremur care, din păcate, s-a simţit uşurel şi prin Bucureşti. Slăbuţ, un hâţa-hâţa micuţ care nici măcar n-a fost băgat în seamnă de toată lumea.

Buuun. Imediat după cutremuraş, am pornit televizorul din birou (era după 18:00, eram în afara programului, la revedere) şi am dat pe Antena 3, să vedem dacă se spune ceva de zgâlţâială.

La televizor, o individă-l întreba pe un nene de la Institutul National pentru Fizica Pamantului (cred) dacă e ‘ăl mare sau nu (cutremurul, adicătelea). Tipul zice că nu, că astfel de activităţi sunt absolut normale în Vrancea, că nu vor fi replici majore, că totul e în ordine, că-n Bucureşti s-au simţit doar vreo 3 grade (Richter, cred), etc. Cu toate astea, madam prezentatoarea îl întreba în continuare dacă chiar nu este niciun pericol pentru oameni, dacă nu cumva ar trebui să se alarmeze, dacă vor fi replici majore, dacă… dacă.. dacă. Toate întrebările, mânate parcă de o dorinţă tâmpită de a insinua că ceea ce s-a întâmplat ar fi fost ceva extraordinar şi că românica e ameninţată de un cataclism iminent. Domnul de la telefon, la fel de calm ca înainte, repeta implacabil poezia de mai sus: totul este normal.

Toată povestea, o ştire care în mod normal, la un post de televiziune profi, ar fi sunat ceva de genul “Un cutremur de magnitudinea q a avut loc în Vrancea, la adâncimea de ţ metri. Cutremurul s-a simţit în oraşele Y, Z, X. Nu se aşteaptă replici majore”. Nu, ştirica asta s-a întins 15-20 de minute, de-a lungul unei pseudo-emisiuni încropite pe genunchi, în cadrul căreia aceleaşi informaţii se repetau la modul cel mai ridicol: o idioată care spera să smulgă cu forţa, de la cel aflat pe fir, măcar un fum de băşină senzaţională, în timp de respectivul individ spunea, în continuu, că nu e absolut niciun motiv să ne dăm paranoia pe faţă şi că niciun bloc nu va pica de la ceea ce, practic, este doar un pârţ Vrâncean.

Da’ tanti insista şi insista şi… vorba unui coleg de serviciu: mă întreb cine dracu’ le permite ăstora care, în mod normal, nu ar trebui să facă nimic altceva în afară să citească de pe un prompter, să vorbească la liber?

În loc de încheiere, stau şi mă gândesc că, totuşi, un post TV prezintă doar ceea ce este cerut de publicul său. În caz contrar, nu s-ar uita nici dracu’ la emisiuni, iar postul ar muri de foame, aşa că ceea ce vedem prezentat la tv ar trebui să fie o oglindă aproape perfectă a consumatorului român de media. Din păcate, eu, de fiecare dată când pornesc un televizor şi-mi înfig retina într-o producţie carpato-danubiano-pontică, nu văd decât oglinda unui individ neinformat, credul, tâmpit, retardat, pasionat în special de senzaţionalul superficial şi de câte flatulaţii pot scoate vedelete de carton ale mirificelor noastre plaiuri mioritice.

Sunt şi excepţii, ştiu. Apropo de asta, mă mir că Teleenciclopedia, cunoscuta emisiune de pe TVR, a reuşit să împlinească, anul ăsta, 45 de ani şi 2222 de emisiuni. La cât mai mulţi ani şi emisiuni!

1. Dobitocii care locuiesc în blocuri cu două lifturi pe scară şi care şi-au făcut un obicei în a le chema pe amândouă la etaj, pentru a-l lua pe cel care ajunge mai repede;

2. Retarzii care, seara, blochează liftul la etajul lor pentru ca în dimineaţa următoare să nu “piardă” timpul cu chematul liftului(*).

3. Vitele încălţate ce cheamă liftul, se întâlnesc cu vecina de pe etaj care a ieşit să ducă gunoiul, şi se-apucă să bârfească, uitând să mai dea drumul uşii;

(*) din seria ‘fight fire with fire’, am aflat de la iLL cum se poate face în aşa fel încât uşa să nu se mai deschidă la etajul lor. Deloc.

Este trist când, în ţara ta, străinii au mai multe drepturi şi beneficii decât tine. Culmea e că, mulţumită tuturor măsurilor ăstora, membrii minorităţilor au tot dreptul din lume să urle că-s discriminaţi. Pentru că sunt. Discriminaţi pozitiv, adică.

Iar eu, dacă mă duc în Satu Mare, de exemplu, nu pot cere la chioşc o pâine pe limba mea, în ţara mea – deşi-mi ştie limba foarte bine, ciufuta de vânzătoare nu are chef să o folosească decât la înjurături.

Eh, las’ că au alţii coloană vertebrală în locul nostru.

Situaţia e în felul următor: drumurile-s blocate din cauza zăpezii, autocarul în care călătoreşti a alunecat în şanţ de aseară, de la ora 22, iar de tractat nu a putut nimeni să-l tracteze. Colac peste pupăză, primarul celui mai apropiat oraş ţi-a recomandat să nu stai ca prostu-n maşină, ci să te cazezi la el în urbe (cu alte cuvinte, “scuze băi băieţi, da’ prea repede nu ieşiţi de-aici”).

Văzându-te situaţia de mai sus, logic ar fi fost să spui “ok, asta este, dau 20-30-40 €, sau cât naiba o fi cazarea până când autocarul este pus înapoi pe roţi (presupunând că acea cazare n-ar fi fost gratuită), da’ măcar am un pat în care să dorm, o masă pe care să mănânc, un duş în care să mă spăl şi o budă curată-n care să mă cac”.

Problema este că ai noştri românaşi au refuzat de 3 ori oferta bulgarilor şi au ales să stea toată noaptea înghesuiţi în maşină, mai mult ca sigur fără încălzire, înfofoliţi în ultimul hal. Sau poate au avut încălzire, da’ au futut motorina din rezervor. Dar nah, îmi dau cu presupusul; habar n-am cât de confortabil e să stai îngrămădit o noapte întreagă printre scaunele autocarului, fie că e cald sau rece. Nu, nu am mers niciodată cu autocarul noaptea.

În fine, lăsând ironia la o parte, parcă mi-i şi imaginez pe unii: “Io cu otocaru’ am venit, cu otocaru’ plec! Să vină macaraua să mă scoată!” (pentru a completa imaginea, omul care spune asta trebuie neapărat să fie în mijlocul troienelor, îmbrăcat în adidaşi şi trening)

Serios acum, sunt curios care-s motivele lor; dacă este vorba doar de prostie/inconştienţă, sau dacă mirifica noastă presă a uitat iarăşi să menţioneze un mic detaliu ce-ar fi putut să schimbe total înţelesul articolului.

… şi acum aş fi mort de vreo 20 de ani, aşa, în ziua asta nu m-aş răsuci în mormânt. Din contra, aş fi de-a dreptul fericit.

Coane ceauşescule, ai reuşit, eşti nemuritor. Cât de nemuritor poate fi un mort, desigur; toată lumea-şi aduce aminte de tine, de realizările tale, de ziua ta. Bine, nu toată lumea – eu, de exemplu,  habar n-aveam de treaba asta dacă nu observam că astăzi globosfera nu are alt subiect de discuţie în afară de comunism, ceaşcă cu-a lui elenă şi vremurile de mult trecute.

Îţi dai seama că majoritatea te înjură, dar nu asta contează neapărat. Ce contează, este că lumea se pare că nu are puterea să treacă peste tine. În fine, nu au puterea să treacă peste ideea de tine, că mulţi dintre puţoii care se plâng acum de comunism nu au prins nici măcar revoluţia, d’apăi o coadă de-a ta la carne sau ulei. Din păcate.

În fine, eu sa zicem c-aş fi unul dintre puţoii ăia, că nu mai ştiu decât de asta. N-am suferit prea mult, am avut parte doar de două mici şocuri pe când eram copil. O nimica toată, la o adică.

Revenind la tine, domnule sărbătorit. Din punctul meu de vedere, ar trebui să fii doar un muc mic, negu şi uscat, lipit şi uitat din ’89 sub catedra de istorie. Dar nu e cazul.

Bre’ tovarăşi de globoşferă, ce ziceţi, îl lăsăm pe omul ăsta să dispară-n pace?

Citind asta, mi-am dat seama că niciodată nu ne aşteptăm la ceea ce e logic şi absolut normal să se întâmple.

De exemplu, vara parcă niciodată nu ne aşteptăm să fie foarte cald, la fel cum iarna ne surprinde de fiecare dată cu ninsori. Desigur, e normal să fim surprinşi şi de topirea zapezii, urmată de umflarea apelor şi de inundaţii. Până la urmă, dacă de vreo câţiva ani casa lui Ionel e luată de ape în fiecare primăvară, de ce naiba s-ar întâmpla exact acelaşi lucru şi anul ăsta?

La fel şi dpdv financiar. Este oare cineva surprins că sunt atât de mulţi oameni care, după ce şi-au făcut credite pe bandă rulantă, se trezesc că nu mai au din ce naiba să le mai plătească? Ei bine, acei oameni au fost surprinşi la rândul lor de faptul că nu ai cum să-ţi mai iei de mâncare după ce dai 90% din salariu pe rate. Pe bune acum, cine s-ar fi gândit la asta?

Apropo de credite, firmele de leasing sunt obligate să scadă preţul maşinilor recuperate. Pentru că şi acestea sunt surprinse de puterea mică de cumpărare a românilor. Sărăcuţii.

Că tot vorbeam de asta mai devreme, foarte mulţi proprietari de animale de companie sunt extrem de surprinşi când află că animalul din dotare, după ce se f**e, face pui. Sunt atât de surprinşi încât, din cauza şocului iniţial, aruncă câinii în stradă. Apoi, aceiaşi proprietari sunt din nou suprinşi în momentul în care trebuie să se ducă la spital pentru a-şi face vaccinul antirabic.

Apropo de chestii întâmplate în trecut, mai ţineti minte cât de surprinşi au fost românii de campania electorală mizerabilă din 2009? Sau poate sunteţi surprinşi că, după alegeri, au apărut scandaluri stupide cu flăcări purpurii şi aliodori?

Trist e că exemplele pot continua la nesfârşit.