De când am început să mă joc de-a pozarul, nu am mai putut privi lumea din jur cu la fel de multă indiferenţă ca înainte.

Trăsături, semne, ticuri, umbre, colţuri, culori, trăiri, sentimente, gesturi, reflexii, refracţii, diagonale şi modele repetitive.

Toate, aşa cum spune şi Cabral, în mod normal ignorate. Toate, atât de fascinante odată ce înveţi să le priveşti şi analizezi.

Ca un mic voyeur.

Să vezi ori negru, ori alb, niciodată o combinaţie a celor două culori.

…ca şi cum ai citi numai primele şi ultimele 2 pagini dintr-o carte, imaginându-ţi că restul conţinutului e pe deplin descris de cele două foi.

…ca şi cum ai lua în considerare doar polul nord şi sud al Pământului, în loc de a analiza toată planeta, în toată diversitatea ei plină de frumuseţe.

Fără gri nu ai nuanţă, fără nuanţă nu ai sens. Extremismul e cea mai scârboasă generalizare.

În general, lumea evită persoanele care au obiceiul de a spune exact ce gândesc. La o adică, nu e prea plăcut ca cineva să-ţi spună-n faţă că eşti mai prost decât o cizmă sau că arăţi ca un cur; ştii şi tu asta (chiar dacă nu eşti neapărat conştient, în mod sigur bănuieşti ceva) şi numai de vreo confirmare nu ai nevoie. Adevărul, de cele mai multe ori, e deprimant.

Pentru a te putea numi o persoană sociabilă, trebuie să fii prefăcut şi ignorant. Unii numesc asta “a vedea doar părţile bune ale unei persoane”. Dar să iei în considerare numai jumătate de pahar e semn clar de nebunie. În lumina asta, cei care-şi trec “sociabil” printre calităţile din CV sunt de evitat.

Pe vremuri (termen relativ, că e vorba doar de vreo 2 ani), don’şoara prietenă era în culmea fericirii când îi aduceam o floare, nişte cerceluşi, o măslină, o atenţie. Acu’ e într-al 9-lea cer când repar scurgerea la chiuveta din baie (pe care tot eu am stricat-o) şi montez şina pentru perdea.

Nu zic că acum nu-i mai plac florile sau bijuteriile – ba chiar sunt sigur că îi plac cel puţin la fel de mult ca înainte. Da’ parcă nu-mi vine a crede că ar fi fost atât de fericită dacă, în primele luni ale relaţiei noastre, i-aş fi spus că am reuşit să dau găuri în tavan cu o bormaşină care-n mod normal nu ar fi trebuit să vadă niciodată beton aşa a dracu’ ca ăsta.

***

Vineri seara am ieşit la o bere cu nişte amici, ocazie cu care am aflat, de la Ciupercuţa, o chestie cel puţin interesantă despre femei:

Dacă la 18 ani sunt în stare să te pălmuiască/să-ţi dea un şut în co… ahem.. şi/sau să cheme poliţia când ai tupeul să le zici că au sânii frumoşi sau un funduleţ numa-bun (doamne-fereşte, cine ştie ce psihopat o fi, nu?), de pe la 30 de ani se schimbă treaba şi încep să zâmbească suav la auzul unor… mici observaţii similare cu cele de mai sus.

Cu alte cuvinte, domnişoarele nu se mai sperie atât de uşor, iar insulta se transformă în compliment (totu-i relativ până la urmă, nu?).

Bine acum, contează şi cum o spui, că un ţăran care scoate pe gură doar chestii de genul “mamă fă, ce ţâţe mişto ai, îs numa’ bune de băgat p…-ntre ele” nu va primi niciodată mai mult de un şut în ouă (vorbim de femei normale, nu de piţi de pe uliţă).

***

Aşa-i că-s porc să postez asta de 01 Martie?

O chestie pe care nu am înţeles-o atunci când eram puţache (adică mai puţache decât acuma), a fost că respectul nu se primeşte, se câştigă.

Desigur, din cauză că eram atât de bătut în cap, am avut parte de o groază de certuri şi probleme care ar fi putut fi rezolvate foarte uşor dacă eram mai moderat. Dar, cum adolescenţii sunt orice numai moderaţi nu… Tragi-comic este că acum, după ce parcă am luptat împotriva lor cât timp am fost copil, mă simt nevoit să recunosc că părinţii mei aveau dreptate atunci când spuneau că, dacă aş face ca ei, aş ieşi mai bine.

Revenind la respect, că am lăsat în copac primul paragraf. Cum se câştigă? Păi, e simplu ca bună-ziua: nu aştepta să-l primeşti, fii tu primul care să-l oferi.

Nimic nu e gratuit.

De ce toate imaginile care sunt făcute de un aparat foto cu senzor full-frame şi cu un obiectiv relativ luminos (am văzut de la 1.4 la 2.8), au subiectul principal sharp, în timp ce fundalul este extraordinar de cremos?

Nu prea ştiu cum să explic mai bine, dar pur şi simplu au un look pe care eu nu am reuşit niciodată să-l reproduc pe crop, indiferent de ce obiective am trântit pe body. App, vorbesc aici de fişiere proaspăt scoase din aparat, nu de fotoşopeală.

Aşa că… ce face imaginea să fie aşa? Sticla mai bună, dimensiunea mai mare a senzorului, faptul că pixelii îs mai mari şi mai “aerisiţi” pe ff?

Exemplu, aici.

Nu le suport pe niciunele. Nu că nu mi-ar face plăcere să le primesc. Nu, sunt ok. Chiar foarte ok. Numa’ că puţine sunt oferite din plăcere.

De exemplu, vii la muncă cu bere (fără alcool!!!) şi spui că e ziua ta*. E un fel de mită. Îţi dau bere (fără alcool!!!), îmi spui “la mulţi ani”. Anunţi din timp, din greşeală, că peste o săptămână este ziua ta, se subînţelege că vii cu bere (fără alcool!!!), lumea se apucă să facă chetă pentru cadouri. Dacă apari cu mâna goală, toţi vor fi dezamăgiţi. “Uite, ţăranul, noi i-am luat cadou, da’ el nu ne-a făcut cinste.” Şi eşti şi tu, la o adică, obligat: “pula mea, mi-au luat cadou, nu pot fi ţăran să îi las pe uscat”.

Mai simplu când nu anunţ şi nu primesc. Eu nu mă aştept la nimic, ceilalţi, la fel, nu se aşteaptă la nimic. Sau poate mă înşel eu şi chiar se aşteaptă la ceva. Ghinion.

Astăzi, o don’şoară de la muncă a trimis un mail tuturor, invitându-ne pe toţi la o prăjitură, că e ziua ei. Apoi, a trecut prin birou şi ne-a mai anunţat odată. “Da’ veniţi, da?” (aruncându-şi privirea de căprioară şi-n direcţia mea) Asta, în condiţiile în care, acum două săptămâni mă făcea cu ou şi oţet doar din cauză că se trezise cu moaca la pernă. Şi acu’ 3 săptămâni la fel. Ei, să nu mă piş eu pe prăjiturile ei? Căcat corporatist, adică: ne înţelegem numai când avem nevoie de celălalt. În restul timpului, dă-l în pula mea de dobitoc. Acuma avea nevoie de prieteni. Că o fi singurică, drăguţa de ea.

Căcat, n-am nimic cu tanti, numa’ că nu mi se pare ok ceea ce face. Chiar uitasem de dracii pe care mi i-a făcut atunci; n-am timp de duşmănii şi de telenovele la locul de muncă. Acolo sunt pentru a face treabă, nu pentru socializare. În fine, sunt antisocial. Mi se rupe.

De-a lungul zilei de astăzi, le-am spus câtorva omuleţi “la mulţi ani”. Pentru că aşa am simţit. Sec pe doi, fie pe mail, mess, sms. Fără detalii. Fiecăruia în parte. Nu mass-uri. Nu i-am tratat ca pe nişte vite-n depozit. Pentru că nu merită aşa ceva.

Faza de căcat e că sunt sigur că am uitat de unii, care nu au de unde să ştie dacă nu le-am spus nimic din cauză că nu-i suport sau din cauză că am uitat. Toţi o să spună că-s de căcat. Pentru că am scris postarea asta. Altfel nu aveau de unde să ştie. E ca şi cum mi-aş fi dat cu tesla-n oo.

Ei, de asta urările şi cadourile nu-s bune. Nu-i mulţumeşti niciodată pe toţi şi tot timpul uiţi de cineva. Asta este, sunt doar un om. Mai uit. Poate mai bine ar fi fost să le trimit tuturor din agendă. Să fiu sigur că am acoperit toată lumea.

Sadică treabă.

… şi să o dau cotită, să spun că de fapt sunt un alt fel de om. Dar nu pot.

Simt repulsie faţă de unii oameni care fac parte dintr-o anume etnie. Nu îi suport deloc, şi asta din cauză că, de-a lungul timpului, au dovedit că au unele “calităţi” . Au dovedit că majoritatea sunt hoţi, că majoritatea sunt needucaţi, majoritatea sunt leneşi, că majoritatea caută scurtături, acestea găsindu-se de cele mai multe ori în afara legii.

Spun majoritatea, pentru că am cunoscut şi ţigani corecţi, culţi, muncitori. Dar puţini. Mult prea puţini pentru a mă face să mă simt în largul meu cu unul stând lângă mine, în autobuz. Şi, cum într-o democraţie majoritatea decide, ei bine majoritatea etniei rrome a decis pentru toţi. Cel puţin în ochii mei.

Unii simt repulsie faţă de o culoare doar din cauză că e diferită de alb. Eu nu suport acea culoare pentru că majoritatea celor ce o poartă s-au distanţat mult prea mult de ceea ce noi considerăm acum ca fiind civilizat.