În autobuz, pe undeva înainte de Răzoare, blocat în trafic şi fără nimic mai bun de făcut decât zgâit pe geam la toate motocicletele, scuterele, bicicletele şi oamenii care trec fără efort pe lângă mine, pe trotuar.

La un moment dat, apare un lucător de la rebu c-o ţigară-n bot, împingând agale un cărucior dintr-ăla de-al lor, cu coş de gunoi şi suport de mături, făraşe şi alte ustensile. Se opreşte, se uită la nenorociţii din maşinile din jur, se sprijină de-un stâlp din dreptul autobuzului, trage un fum, îşi aduce aminte că are ceva de făcut, mai trage un fum şi aruncă ţigara pe trotuar.

Scoate coşul de gunoi de pe stâlpul de care se sprijinise înainte, îl goleşte temeinic conţinutul în cărucior (pe bune, a verificat de vreo 2-3 ori să nu mai fi rămas nimic în coş), după care scoate o mătură şi se apucă să adune gunoaiele din jur. Din jurul mucului de ţigară aruncat mai devreme, adică.

Şi a făcut treabă bună. Nu a rămas nicio scamă, niciun ambalaj, nimic. În afară de chiştocul portocaliu, rămas în urma omului cu cărucior şi mături, tronând sfidător pe trotuar, la vreo juma’ de metru de coşul de gunoi de pe stâlp.

Mă urc eu astăzi într-un autobuz, fericit că am prins locul din faţă. Ăla care are în dreapta un loc pe care poţi pune mâna, rucsacul, sacoşa, etc.

Aşadar mă aşez hotărât pe scaun  (şi fericit – am menţionat oare că eram fericit?) pun rucsacul acolo şi mă sprijin în cot. Numai că cotul meu propriu şi personal carele este el nu a întâlnit suprafaţa dură şi plăcut texturată a plasticului autobuzului, ci ceva tare, noduros şi uşor umed. Da, umed. Şi noduros.

Starea-mi de fericire deja începea să treacă, uşurel, la fel de uşurel cum trece o gripă. Adicătelea nu te trezeşti într-o bună dimineaţă vindecat, ci te chinuieşti olecuţă. Ba te mai ustură puţintel ochii, ba-ţi mai curge nasul, ba te ustură gâtul. Ştiţi voi; uşor-uşor până când scapi de chin. Aşa şi cu fericirea asta. Ca o boală.

Unde eram? A, tocmai voiam să verific în ce naiba mi-am înfipt cotul. Aşa că mă uit. Şi văd asta:

Sâmburi de ceva. Caise, zarzăre, prune, rahat fondant. Nu ştiu de ce anume erau, nu mi-s expert în sâmburi, da’ ştiu sigur că erau prea mari să fie de cireşe. Sâmburi mestecaţi de o maimuţă sau de un maimuţ, după care scuipaţi puşi ordonat, grămăjoară, într-un colţ. Poate nu-i vede nimeni. Sau poate nu pune nimeni cotul, geanta, plasa, copilul pe ei. Că, deh, îs scârboşi şi e nasol să i se întâmple cuiva cele de mai sus.

De fapt, cred că tocmai din cauză că-s scârboşi, mestecătorul de fructe nu i-a strâns într-un şerveţel, o bucată de hârtie, un fluturaş cu PeNeLe sau, de ce nu, fix şi direct ad labam (adică cu mâna, obsedaţilor) şi nu i-a dus la un coş de gunoi, ceva. Ştiţi voi, chestia aia în care omul modern îşi pune… gunoiul.

Dar nu, nu e vina maimuţului/ei; toată treaba asta trebuie să fie vina mea: nu m-am uitat unde mi-am pus cotul. Nu e ca şi cum nu ar fi trebuit să mă aştept la chestii de genul.

Citind prin feed-uri, dau de o postare de pe blogul ParisDailyPhoto – o poză cu o copertă a unei reviste franceze, însoţită de o un scurt text în care autorul încearcă să explice de ce francezii urăsc parizienii.

Pe scurt, problema e că, la fel ca majoritatea celor care locuiesc sau lucrează într-o capitală a unei ţări, parizienii au tendinţa de a fi ceva mai neprietenoşi, snobi, egoişti, grăbiţi, superficiali, stresaţi decât cei din restul ţării. Asta, în principal din cauza ritmului mult mai rapid în care lucrurile se mişcă în oraşele mari.

Sună cunoscut? Ah, păi oui, le bucureştean îi exactement la fel.

Pentru a întâri cele de mai sus, ca un soi de bonus, avem, pentru cei care încă au impresia că rromânia e cea mai de căcat ţară şi că pe alte meleaguri umblă covrigii cu câini în coadă; aşa cum spuneam, avem neşte reclame care, deşi par a conţine secvenţe din cotidianul mioritico-miticesc, sunt cât se poate de franţuzeşti.

Aşa că, mes amis, putem fi fericiţi; capra vecinului moare şi ea, tensiunile dintre cei care locuiesc în capitala unei ţări şi cei din provincie sunt absolut normale, iar neciopliţii, nesimţiţii, bădăranii, miticii, verzele degerate sau cum vreţi voi să îi numiţi, se găsesc peste tot, nu doar la noi în ogradă.

Acum un an şi jumătate, mă bucuram că Oprescu a semnat o dispoziţie de primar prin care obliga bucureştenii să-şi spele trotuarele din jurul blocurilor în fiecare sâmbătă.

E o decizie puţin discutabilă – teoretic asta ar trebui să fie treaba autorităţilor din comună, dar e una dintre căile spre mântu.. pardon,  curăţenie, şi dacă nu se poate face mai mult, îmi convine să ies o dată pe săptămână pentru a da cu mătura/furtunul pe lângă bloc.

***

Astăzi am găsit pe Mediafax articolul ăsta, în care se discută despre un oarecare proiect de hotărâre privind normele de salubrizare şi igienizare.

Trecem peste imbecibilitatea măsurii care prevede că, dacă vrei să ţii un câine în apartament – aici ar trebui băgate şi pisicile; aţi auzit cum fac mâţele când îs în călduri?! – trebuie să strângi semnături de la vecini, asta în lipsa adăposturilor de animale finanţate de comuna bucureşti, în care să poată fi puse vietăţile care nu au primit ok-ul babei de la 3.

Trecem şi peste obligarea stăpânilor de patrupede de a strânge rahaţii de pe trotuar după dragul lor animal – chestie absolut normală într-o comună civilizată, da’ cam greu de băgat în cap maimuţelor urbane.

Şi… şi… şi ajungem la… faptul că bucureştenii tre’ să-şi spele trotuarele din jurul blocului în fiecare sâmbătă. Ah, dar să-mi fie cu pardon, m-am repetat? Am mai spus odată de legea asta? Of, of… de la o vârstă mai uiţi lucruri, mai ales dacă s-au întâmplat cu un an jumătate în urmă.

Echipa naţională de handbal a României a câştigat Cupa Mondială GF de la Aarhus. Nu contează că nu e o vorba de campionatul mondial şi că e doar o cupă de amicale. Contează că ne-am calificat, am învins mai multe echipe şi am ajuns pe un prim loc. Un prim loc amical, să-i zicem aşa. Un prim loc care ar merita – cred eu – măcar câteva cuvinte de laudă, nu?

Aşa că stau şi mă întreb… A apărut chestia asta printre primele pagini ale vreunui ziar din România? A dat vreun blogger mare şi relevant din degete pe tastatură pe tema asta? S-a bucurat o ţară întreagă că suntem în stare de ceva?

Ei bine nu, pentru că nu este vorba de mutu, chivu, steaua, dinamo, rapid, gigi, borcea, droguri, găleţi de bani, alcool, zâne, scandal, borduri, drumuri rupte, accidente, morţii de la ora 5, beţii, abuzuri, crime, violuri, politică, prostituţie, otv, rahat pe băţ, circ şi pâine.

Pentru că nimeni din echipa aia nu a apărut într-un filmuleţ porno, nimeni nu şi-a tras-o cu cine nu trebuia, nimeni nu s-a băgat în scandaluri publice şi-n tot soiul de alte rahaturi ieftine, zerotv-iste.

Pentru că în echipa naţională de handbal a României sunt doar sportivi de performanţă, nu vedete pline de fiţe, iar sportul, dezbrăcat de scandal, maşini luxoase şi de prafurile lui mutu&co, e naşpa… nu-i aşa?

Astăzi dimineaţă, ştirea era apărută doar în vreo două publicaţii pe care abia-abia le-am pescuit dintre rezultatele irelevante din Google. Pe Hotnews nici măcar nu era text în conţinutul articolului, doar un titlu pus în graba indexării motoarelor de căutare. Dacă era vorba de fotbal, netul ar fi fost plin de rahaturi din minutul doi.

De fapt nu, pentru că am să umplu cada cu apă fiartă, am să aştept să se răcească şi am să fac naibii baie.

Vreau doar să menţionez că de două zile nu curge apa rece. S-a spart o ţavă şi – vezi doamne – ie grele de schimbat. Cam ca pe vremea dragului şi iubitului nostru conducător, Ceaşcă, numai că pe atunci aveam raţie la apă caldă; aia rece curgea tot timpul.

De obicei nu sunt animal şi fac două duşuri pe zi. Unul dimineaţa, înainte să plec la muncă şi unul seara, după ce mă întroc de pe plantaţie, inainte de o eventuală ieşire la bere. De obicei e ok cu astea două; deşi am o problemă cu transpiraţia, îmi place să cred că nu sunt unul dintre împuţiţii care rup nasurile celor din autobuz sau metrou.

Ei bine, în ciuda faptului că anunţul din casa scării spunea că apa va fi oprită numai până la ora 18, nişte neni a naibii de pricepuţi s-au gândit ca e ok sa lucreze toată ziua la ţevăraia blocului, iar noaptea să uite să dea drumul la apă. La apa rece mă refer, că aia caldă curgea fără probleme. Cum cu apă fiartă e cam greu să faci baie (nu cred că exagerez când spun că avea pe puţin 70 de grade), nici ieri seară şi nici astăzi nu am apucat să mă spăl.

Adică, în fine, am reuşit să mă clătesc de dimineaţă puţin la subţiori, dar rapid de tot, că nu am vrut să mă fierb de tot. E inutil să zic că fleoşcăiala aia nu se compară cu un duş şi că, indiferent cât de mult deodorant am folosit şi cât de spălate şi parfumate erau hainele pe care le-am pus pe mine azi dimineaţă, deja simt că-s cleios şi că eman o adiere de împuţiciune transpirată. De fapt simţeam asta încă de dimineaţă, numa’ că acum începe să devină de nesuportat.

Aşa că, dacă prin absurd mă recunoaşteţi prin oraş sau dacă aveţi ghinionul să nimeriţi pe lângă mine în metrou/autobuz, să ştiţi că-mi pare sincer rău. Aş fi vrut să mă spăl, da’ cu apă fiartă e cam greu.