Astăzi, a fost un cutremur care, din păcate, s-a simţit uşurel şi prin Bucureşti. Slăbuţ, un hâţa-hâţa micuţ care nici măcar n-a fost băgat în seamnă de toată lumea.

Buuun. Imediat după cutremuraş, am pornit televizorul din birou (era după 18:00, eram în afara programului, la revedere) şi am dat pe Antena 3, să vedem dacă se spune ceva de zgâlţâială.

La televizor, o individă-l întreba pe un nene de la Institutul National pentru Fizica Pamantului (cred) dacă e ‘ăl mare sau nu (cutremurul, adicătelea). Tipul zice că nu, că astfel de activităţi sunt absolut normale în Vrancea, că nu vor fi replici majore, că totul e în ordine, că-n Bucureşti s-au simţit doar vreo 3 grade (Richter, cred), etc. Cu toate astea, madam prezentatoarea îl întreba în continuare dacă chiar nu este niciun pericol pentru oameni, dacă nu cumva ar trebui să se alarmeze, dacă vor fi replici majore, dacă… dacă.. dacă. Toate întrebările, mânate parcă de o dorinţă tâmpită de a insinua că ceea ce s-a întâmplat ar fi fost ceva extraordinar şi că românica e ameninţată de un cataclism iminent. Domnul de la telefon, la fel de calm ca înainte, repeta implacabil poezia de mai sus: totul este normal.

Toată povestea, o ştire care în mod normal, la un post de televiziune profi, ar fi sunat ceva de genul “Un cutremur de magnitudinea q a avut loc în Vrancea, la adâncimea de ţ metri. Cutremurul s-a simţit în oraşele Y, Z, X. Nu se aşteaptă replici majore”. Nu, ştirica asta s-a întins 15-20 de minute, de-a lungul unei pseudo-emisiuni încropite pe genunchi, în cadrul căreia aceleaşi informaţii se repetau la modul cel mai ridicol: o idioată care spera să smulgă cu forţa, de la cel aflat pe fir, măcar un fum de băşină senzaţională, în timp de respectivul individ spunea, în continuu, că nu e absolut niciun motiv să ne dăm paranoia pe faţă şi că niciun bloc nu va pica de la ceea ce, practic, este doar un pârţ Vrâncean.

Da’ tanti insista şi insista şi… vorba unui coleg de serviciu: mă întreb cine dracu’ le permite ăstora care, în mod normal, nu ar trebui să facă nimic altceva în afară să citească de pe un prompter, să vorbească la liber?

În loc de încheiere, stau şi mă gândesc că, totuşi, un post TV prezintă doar ceea ce este cerut de publicul său. În caz contrar, nu s-ar uita nici dracu’ la emisiuni, iar postul ar muri de foame, aşa că ceea ce vedem prezentat la tv ar trebui să fie o oglindă aproape perfectă a consumatorului român de media. Din păcate, eu, de fiecare dată când pornesc un televizor şi-mi înfig retina într-o producţie carpato-danubiano-pontică, nu văd decât oglinda unui individ neinformat, credul, tâmpit, retardat, pasionat în special de senzaţionalul superficial şi de câte flatulaţii pot scoate vedelete de carton ale mirificelor noastre plaiuri mioritice.

Sunt şi excepţii, ştiu. Apropo de asta, mă mir că Teleenciclopedia, cunoscuta emisiune de pe TVR, a reuşit să împlinească, anul ăsta, 45 de ani şi 2222 de emisiuni. La cât mai mulţi ani şi emisiuni!

Ştiţi voi, The Stig, Top Gear, Discovery…

Culmea, omu’ împărţea fluturaşi cu Discovery pe la un semafor de pe lângă Răzoare. Acu’ mai rămâne să-l văd pe Clarkson şofer de taxi, pe Hammond conducând un autobuz RATB şi pe May vânzător la un chioşc de cartier.

Of, of… ce ţi-e şi cu criza asta…

A stat cineva vreodată la o coadă pentru închiriat biciclete? Dacă da, atunci probabil se ştie că viaţa în Bucureşti ar fi mai uşoară (nu cu mult, dar suficient încât să conteze) dacă am avea un sistem civilizat şi eficient de închiriere a bicicletelor. De exemplu, ca aici.

Cât de mişto ar fi să-ţi faci un cont online, să introduci datele cardului tău bancar, iar după câteva zile, când primeşti prin curier un card special, un token (cum sunt alea pentru online banking) sau ceva date de autentificare, să te duci la un centru şi să iei o bicicletă. Centrul, normal, nu are nevoie de niciun om – poate doar un paznic, că se ştie că rromânii ştiu foarte bine să păstreze ceea ce au – aşa că nu stai la coadă, nu trebuie să te enervezi pe ăia care împart biclele pe ochi frumoşi şi nu după ordinea de pe foaie, etc. La sfârşit, după ce te plimbi în voie cu ţoacla, o duci la unul (oricare, nu contează) dintre numeroasele centre împrăştiate prin Bucureşti (cel puţin 3-4 în fiecare cartier mare), iar banii pentru plimbare să îţi fie retraşi automat de pe card.

Dacă nu ai suficienţi bani, se notează în sistem şi, în caz că nu plăteşti în 48 de ore, primeşti amenda acasă şi nu mai pupi bicicletă în vecii vecilor. Mai bine, pentru că suntem rromâni, încă de la bun început ar fi mişto să ţi se retragă din cont echivalentul a o oră, ca un fel de garanţie. Dacă nu o duci înapoi după 48 de ore, nasol, pentru că GPS-ul integrat ştie pe unde ai fost şi unde ai dus bicicleta; oricum, datele sunt deja în sistem aşa că, la fel ca în cazul neplăţii, amenda/citaţia ştie unde să ajungă.

Heh, pare un plan la fel de fantezist ca autostrada suspendată… sau ca pistele pentru biciclete făcute cum trebuie, nu de formă.

P.S. ‘nea Oprescu, pe bune, dacă reuşeşti să faci (măcar) asta, te votez pentru înc-un mandat.

În paralel cu SMAEB, am tras o fugă şi pe la SofistiCAT, Expoziţia Internaţională Felină de Primavară 2010 din Bucureşti, unde am tras câteva (puţine) cadre: [Citește mai departe...]

Cam slăbuţ cu pozele, da’ decât nimic… [Citește mai departe...]

Dragi salariaţi RATB,

Ştiu, ştiu: aveţi tot dreptul să faceţi grevă dacă nu vă convine ceva. Orice. Deh, aşa e la stat, îţi permiţi multe. Mult mai multe decât ăia care lucrează-n sectorul privat, unde chiar o poţi beli dacă întârzii la muncă şi unde nu există cuvântul “grevă” în dicţionar.

Revenind. Da, înţeleg că aveţi dreptul să faceţi grevă, dar nu înţeleg cum dracu aveţi atât tupeu încât să o faceţi tocmai în timpul orelor de vârf, când Bucureştiul are nevoie de voi. E ca şi cum v-aţi băga nonşalant organu-n ăia care vă pun o pâine pe masă. Adică-n dobitocii plătitori de abonamente.

Apropo de noi, fraierii cu abonament şi belet. Ce să facem? Cum să reacţionăm? Să vă mulţumim, să vă muim? Să aruncăm cu ouă şi roşii (eventual ouă roşii, că tot e paştele-n câteva zile) când vă vedem în trafic? Nu, că-s scumpe şi nu meritaţi. Să nu ne mai plătim taxele de călătorie şi să ne băgăm fix pixu’-n transportul vostru “eficient şi civilizat”? Grea decizie, monşer.

Da’ de fapt, de ce faceţi grevă? Că sunteţi “singuri în trafic”? Singuri în trafic???!!! Cum aşa, că nu pricep? Ce vreţi? Doică să vă dea ţâţă în timp ce treceţi cu ditamai autobuzul pe roşu? Târfă să v-o sugă în timp ce frânaţi de parcă aţi transporta cartofi, nu oameni? Girofar şi prioritate-n toate intersecţiile? Pulanul lui garcea, să îi pedepsească pe toţi boschetarii care se urcă-n autobuz?

Hai sictir, că e vorba de bani, ca întotdeauna, nu de singurătate! V-aţi dezumflat că s-au redus bugetele şi aţi rămas fără primele de paşte. Ei bine, sper să primiţi o muie-n schimb, iar cel ce v-o dă să aibă organul la fel de curat ca un morcov tocmai scos din pământ. Pentru că asta meritaţi.

Acum marş mai repede la muncă!

Astăzi dimineaţă, mă anunţă don’şoara prietenă că stimabilul domn vecin de dedesubt (cel care a avut norocul să fie inundat acum ceva timp de o ţeavă şpartă de la mine din apartament) s-a înfiinţat la uşa noastră şi a început să facă tam-tam că cică i-am fi ars pilota cu ţigara.

Nefumătorul de mine era la muncă, aşa că primii suspecţi din bătătură au fost don’şoara prietenă şi domnul coleg de apartament (care e bătut în cap şi fumează în continuare în camera lui, deşi i-am spus de o mie de ori să-şi mişte curul leneş pe balcon, că intră mirosul în pereţi şi că, după ce o să zboare de aici, nicio zugrăveala zugrăvelilor n-o să mă scape de putoare. Bun, el spune că nu, da’ oricât de înfundat mi-o fi nasul, oricât de mult o sta el întins pe geam şi oricâte beţişoare parfumate ar arde el în cameră, tot se simte mirosul). Revenind. Cum nenea coleg de apartament era şi el pe la muncă la ora aia, singurul suspect rămas… don’şoara.

Sus-numita i-a explicat frumuşel că la noi nu s-a mai fumat pe balconul din apartament de vreo 2 săptămâni (asta pentru că în ultimul timp am avut tot timpul ţoale la uscat, aşa că i-am expediat pe fumători pe balconul de pe casa scării – da, este balcon ş-acolo) dar că, în orice caz, mulţumită invenţiei numită “scrumieră”, de la noi nu se aruncă muci pe geam. Mucuri, pardon. De ţigară. Cu alte cuvinte, du-te nene şi te învârte. Nenea, după ce a mai făcut puţin scandal, s-a întors şi a început să coboare scările. După 2 trepte, ezită puţin şi spune “de parcă n-ar fi fost de ajuns ca m-aţi inundat”.

Poate aş fi ignorat tot episodul ăsta şi nici măcar nu m-aş fi obosit să scriu ceva, dacă nu ar fi scos pe gură ultimul rahat. Spunând chestia asta, dom’ vecin a demonstrat doar că e un dobitoc cu “obitoc” mare. Când a fost problema cu inundaţia, reuşisem să ne înţelegem cu pocinogul şi rămăsese totul ok. Nu e ok să te apuci să dezgropi o problemă moartă – decât poate dacă eşti hoţ de morminte, caz în care se acceptă, având în vedere că asta e “meseria” ta. Dar în relaţiile normale, ce e încheiat, rămâne naibii încheiat.

De fapt nu ăsta e singurul motiv. Mai e şi problema că, la bloc, mai sunt şi alţi vecini. Unde mai pui că mai există şi o chestie numită vânt, care are prostul obicei să ducă lucruri uşoare dintr-o parte-n cealaltă. Ca de exemplu mucuri de ţigară. Sau scrum. De ce a venit nenea ăsta ţintă la noi? În apartamentul ăsta sunt oare singurii fumători din zonă? Avem noi faţă de piromani? Sau poate că are impresia că noi am fi vreun soi de molimă Egipteană şi, dacă tot l-am trecut prin apă, trebuie neapărat să-l pedepsim şi cu foc? Urmează broaştele care sar din aparatul de aer condiţionat, sângele la robinet, păduchi-n saltea, muşte-n loc de parchet şi o molimă care să lovească-n animalul de companie.

Nu e ok să tragi concluzii nefondate. Deloc.

Of, of, futu-i pilota dracu’…