Weekend-ul ăsta am tras o tură rapidă până acasă, pentru a-mi repara mai ieftin decât în Comuna Bucureşti o măsea găurită de carii. Profitând de drumul ăsta şi dorind să scap de posibilul scandal din vreo sucursală aflată la mulţi km distanţă, am zis să trec şi pe la BRD, să închid contul de care vorbeam mai devreme.

Ajung pe la ora 11:30 în bancă, iau un număr de ordine şi mă aşez pe un scaun. După vreo 30 de minute de aşteptat (văd că e modă – sucursala principală a oraşului lucra doar la 2 ghişee pt pers. fizice), îmi vine rândul şi mă  înfiinţez la ghişeu. Îi explic domnişoarei că vreau să închid atât contul de economii, cât şi contul deschis în Bucureşti, pe când eram student. “Durează mai mult”, îmi spune ea, aşa că sunt trimis la unul dintre ghişeele pentru persoane juridice.

Mai spun odată poezia, aştept să se verifice că sunt destui bani în bancă (iar am fost porc şi n-am anunţat), se dă ok-ul şi se pune don’şoara pe treabă.

După 5 minute de tastat, o văd că se încruntă uşor. Mai trec încă 5 minute, pe faţă-i apar ceva grimase furioase şi zgomotul tastelor se aude ceva mai tare. După încă 5 minute, afişează o privire de viţel la poartă nouă şi scoate un “Cum naiba se aplică comisionul ăla de retragere numerar?!”.

Mă uit năuc la ea, mă uit şi la colega din stânga ei şi încep să-mi fac griji serioase în legătură cu siguranţa banilor mei. E cam groasă treaba când un angajat care lucrează zi de zi la ghişeul unei bănci nu ştie cum se aplică un amărât de comision de retragere numerar. O operaţiune deloc specială, ce ar trebui să fie la ordinea zilei, la o adică.

După încă 5 minute, cheamă o colegă, încep amândouă să se uite pe ecran, mai cheamă una, se uită toate trei la ecran, se scarpină în cap, se mai uită puţin la calculator. La un moment dat apar alte două pupeze şi, deja simţindu-mă ca-ntr-un adevărat film de comedie, văd cum cinci angajate ale unei bănci de top din rromânia privesc uşor tâmp ecranul calculatorului, fără să ştie pe ce naiba să dea clic în continuare. Deja trecuseră aproximativ 40 de minute de când ocupasem ghişeul.

Eh, un singur angajat poate mai are o scuză când se împiedică în proceduri – poate e nou, nu are experienţă, e obosit la sfârşit de program, etc. Deşi nici aşa nu ar trebui să fie scuzat; se lucrează cu bani, până la urma urmei. Dar când 5 pupeze afişează aceaşi privire tâmpă, treaba e gravă. Rău de tot. Gravă ca în “BRD dă faliment”, de exemplu. Oricum, în momentul în care asistam la acea scenă, în mintea mea banii-mi erau deja încurcaţi prea tare în sistemul informatic al băncii pentru a mai putea fi scoşi, sau chiar pierduţi prin contul unei asociaţii caritabile, ceva.

Nu are rost să mai dau prea multe detalii. După nişte “dumnezei” înăbuşiţi, multe încercări eşuate de a “păcăli sistemul” şi o problemă de logică gen “cum îi dau eu clientului mărunţişul de 60 şi ceva de eurocenţi din cont?” – nu aveau cum închide contul dacă rămânea chiar şi-un cent acolo – domnişoarei angajate îi ies calculele, eu îmi primesc banii şi, în sfârşit, pe la orele 14, reuşesc să plec din sucursala lui peşte.

Toată distracţia, 2 ore jumătate, cu tot cu aşteptat la coadă. Halal.

Botosani, Decembrie 2009.

In galerie am incadrat-o in categoria “street”, dar nu-s prea sigur ca are ce cauta acolo, asa ca-s deschis la sugestii.

Acum câteva zile, ne-am (adică eu și prietena) întors de la Botoșani, unde am petrecut Crăciunul alături de familia mea.

Prima parte a drumului a fost ok; compartimentul de 6 locuri era ocupat de noi doi, o familie tânără cu un copil mic și o babuță care tot drumul a stat liniștită în colțul ei. De pe la Pașcani însă, a dat iama în compartiment o doamnă pe la 50 de ani, care a ocupat singurul loc rămas liber. [Citește mai departe...]

Momentan, doar câteva poze făcute de la geamul camerei mele din Botoșani.

Edit: Pozele participă (?!) la concursul lui Cabral.

Vacanța de iarnă… perioada în care trebuie să-mi pregătesc raportul anual, la sânge, în care trebuie să am atât de multă grijă ce spun, încât, de fiecare dată când răspund, de emoție, mai storc câteva bobițe de transpirație din piele.

Ce-ai mai făcut, cum e cu facultatea, cum e la servici, îți place ce faci la servici, cum mai stai cu fetele, cum sunt colegii de cameră, cum… cum… cum… Dacă scap ceva care nu le convine, iese scandal. Nu îi învinuiesc. Înțeleg că-s loaza lor, au tot dreptul din lume să mă întrebe chestiile astea și e normal să se oftice dacă observă că poboaba lor mai calcă și strâmb. Dar sunt enervanți, sufocanți, stresanți. [Citește mai departe...]

Teoretic, luna Decembrie ar trebui să fie una dintre cele mai frumoase perioade din an. Cel puţin pentru mine, care pe 15-mi sărbătoresc ziua de naştere, pe 18 ziua de nume şi pe 24 ar trebui să primesc căruţa de cadouri de la moş (şi/sau babă, după caz ).

Andrei vorbeşte de cel mai frumos Crăciun din viaţa lui. Ei bine, eu voi explica de ce urăsc sărbătoarea asta: [Citește mai departe...]

În timp ce scriam, acum 3 zile, articolele despre excursia din clasa a 9-a, mi-am adus aminte brusc de prima excursie în care am fost vreodată, în clasa a 4-a.

Despre clasa a 4-a, aș putea spune cu mâna pe inimă că a fost un an de caca, din simplul motiv că atunci am avut cele mai multe experiențe neplăcute legate de conținutul intestinului gros. Despre una dintre aceste experiențe am vorbit și într-un articol trecut. [Citește mai departe...]

Am făcut clasele primare la o școală de arte, în Botoșani. Ca orice elev sârguincios, intram în sala de clasă la ora 8 dimineața, târât de mânuță de mama ori tata, cu ochii încă umpluți de nisipul lui Moș Ene și câscând ca un ursuleț deranjat din hibernare. Cu mult chef, adică.

Cam în fiecare zi, ai mei îmi dădeau niște bănuți pentru a-mi lua ceva de ronțăt de la chioșcul de lângă școală. Dar cum mie nu îmi plăcea nimic din vasta ofertă a acelui magazin (pufuleți, pufarin, eugenii și niște biscuiți suspecți rău), mergeam după ore la o gogoșerie ce se afla pe drumul spre casă. Cum abia scăpasem de hepatită și trebuia să urmez, timp de un an, un regim care interzicea, printre altele, chestiile prăjite, vă dați seama cât de bine îmi făceau mie gogoșile alea. Abia muuult mai târziu s-a prins mama de ce îmi ieșeau mie analizele nașpa.

Era o toamnă destul de caldă și uscată. Țin minte că în ziua aia aveam și ora de pian, așa că am ieșit mai târziu de la ore. Cum eu nu am suportat niciodată ora aia de pian, eram hotărât să-mi îndulcesc existența cu o gogoașă proaspătă și caldă.

Eh, ies eu din liceu, fac la stânga și cam pe când ajung prin fața intrării profesorilor, încep să simt o presiune familiară prin burtă. Mă opresc instant și cu ochii înlăcrimați, strâng tare, într-o încercare disperată de a mai amâna inevitabilul. Stau așa vreo 2-3 minute, până când simt că totul ar fi ok, timp în care sunt forțat sa iau prima decizie cu adevărat importantă din viața mea: scurtătura spre casă sau gogoșeria.

O iau tot înainte la pas repejor, traversez, fac stânga, mai merg puțin în față și ajung… la gogoșerie. Mă pun la rând, aștept să-si ia o babă niște covrigi (de atunci cred că am inceput să urăsc babele care se mișcă în reluare), îmi iau o gogoașă mare, simplă, și mă pornesc spre casă. Nu am mușcat din ea imediat, pentru că era atât de proaspătă și fierbinte încât abia puteam să o țin în mână. Pe la jumătatea drumului, după ce am suflat în gogoașa aia disperat, salivând și plescăind limba-n gură, mă opresc și iau o gură imensă din ea. Ah, parcă și acum îmi aduc aminte… ce gust, ce savoare… ți se topea în gură… ce sentiment de relaxare totală…

Dintr-o dată, îl simt. Era moale, călduț, lipicios, era al meu. Da, mă căcasem pe mine.

Articol inscris la concursul lui VisUrat si Arhi.

***

Vreo câteva zile nu am să mai scriu nimic. Astăzi îmi duc calculatorul în apartamentul nou, unde încă nu am net. Ne auzim Luni…sau Marți.

***