Trecând peste condiţiile mai bune de trai, peste faptul că proprietarul rromân nu prea pricepe ce-i aia intimitate (m-am trezit de vreo 2-3 ori cu domnu’ în casă, venit într-un control neanunţat), sau peste faptul că nu ştiam sigur dacă peste 3 luni voi sta sau nu în acelaşi loc (cu contract nu ştii dacă mai are chef să-l prelungească, fără contract… mai bine nu), ajungem la partea financiară.

Chiria medie pentru un apartament de 2 camere în Bucureşti este de 368€ (sumă destul de apropiată de cât plăteam eu), în timp ce rata pe care o plătesc pentru un apartament de 3 camere este mai mică de 300€, diferenţă care se traduce într-un câştig de ~ 70€ lunar, bani la care mai adaugă cei câţiva € pe care-i primesc de la dom’ coleg de apartament – uite că se face o sumă destul de frumuşică, care poate fi investită în curul personal sau în lucruri folositoare pentru apartament. De exemplu, cuierul ăla pe care nu am apucat până acum să-l cumpăr şi să-l montez pe hol.

Dacă la BRD m-am lămurit cum stă treaba (am apucat să-mi închid doar contul de economii – cardul încă e activ), felul în care reacţionează BCR-ul în faţa provocărilor ridicate de dificila operaţiune de închidere a unui cont îmi era total necunoscut.

Bun, astea fiind zise, într-o pauză de masă mi-am luat inima-n dinţi şi mi-am deplasat fizicul spre cea mai apropiată sucursală BCR. Intru în bancă, mă duc la un birou ce părea a fi liber, spun ce vreau, mi se dă un formular şi, din cauză că angajatul se ocupa deja de un client (nu observasem haina lăsată pe spătarul scaunului) sunt rugat să-l completez în timp ce aştept să se elibereze unul dintre colegi.

După ce am completat formularul şi am aşteptat vreo 20 de minute, îmi vine şi mie rândul. Pun pe birou formularul, actul de identitate şi cardul. Angajatul le ia, se duce la copiator, îşi face copiile, se întoarce, butonează ceva la calculator, îmi semnează şi ştampilează cererea, la revedere, contul a fost închis.

Cum, spun eu în timp ce fac ochii mari, nu e nicio problemă dacă am deschis contul la altă sucursală? “Nu, au fost probleme de genul ăsta în trecut, dar s-au rezolvat. Acum nu mai contează unde v-aţi deschis contul.”

Timp total petrecut în faţa biroului? Maxim 5 minute. Frumos.

Problema 1: Sistemul de internet banking al AlphaBank funcţionează pe bază de certificat şi poate fi accesat doar de pe Windows cu Internet Explorer. În 2010 nu s-a auzit de Mac OS-X, Linux, Firefox, Safari, Opera şi alte cheştii d’astea complicate. Trist.

Bun, ăsta e sistemul, trebuie să ne aplecăm şi să ne luăm partea, aşa că bootez în winblows şi pornesc internet sexplorerul. După ce am citit de vreo 5 ori instrucţiunile şi după tot atâtea încercări eşuate de a instala certificatul lui peşte, recunoscând că-s tembel şi nu mă pricep, mă înfig cu degetul în numărul de telefon de la suport.

Problema 2: Vedeţi programul de mai sus? Sau pe ăla de mai jos? Ei bine, pe la ora 19:30 nu mai răspundea nici dracu’ la telefon. Şi credeţi-mă, ştiu să fiu foarte insistent şi să sun foooarte mult. Vreo 30 şi ceva de minute, aşa.

Olandezii de la ING cum de au făcut în aşa fel încât să poţi folosi Home Bank-ul ăla de pe orice calculator, orice sistem de operare şi orice browser? Fără probleme, fără să fie nevoie să sun la suport şi să nu găsesc pe nimeni în timpul orelor de program?

Din păcate, câţiva ani buni nu am cum să-mi bag picioarele-n banca grecilor ăstora, că am de rambursat una bucată sănătoasă de credit. Poate totuşi în anii ăia se trezesc omuleţii şi implementează un sistem de internet banking mai ok.

Ajung pe la ora 11:30 în bancă, iau un număr de ordine şi mă aşez pe un scaun. După vreo 30 de minute de aşteptat (văd că e modă – sucursala principală a oraşului lucra doar la 2 ghişee pt pers. fizice), îmi vine rândul şi mă  înfiinţez la ghişeu. Îi explic domnişoarei că vreau să închid atât contul de economii, cât şi contul deschis în Bucureşti, pe când eram student. “Durează mai mult”, îmi spune ea, aşa că sunt trimis la unul dintre ghişeele pentru persoane juridice.

Mai spun odată poezia, aştept să se verifice că sunt destui bani în bancă (iar am fost porc şi n-am anunţat), se dă ok-ul şi se pune don’şoara pe treabă.

După 5 minute de tastat, o văd că se încruntă uşor. Mai trec încă 5 minute, pe faţă-i apar ceva grimase furioase şi zgomotul tastelor se aude ceva mai tare. După încă 5 minute, afişează o privire de viţel la poartă nouă şi scoate un “Cum naiba se aplică comisionul ăla de retragere numerar?!”.

Mă uit năuc la ea, mă uit şi la colega din stânga ei şi încep să-mi fac griji serioase în legătură cu siguranţa banilor mei. E cam groasă treaba când un angajat care lucrează zi de zi la ghişeul unei bănci nu ştie cum se aplică un amărât de comision de retragere numerar. O operaţiune deloc specială, ce ar trebui să fie la ordinea zilei, la o adică.

După încă 5 minute, cheamă o colegă, încep amândouă să se uite pe ecran, mai cheamă una, se uită toate trei la ecran, se scarpină în cap, se mai uită puţin la calculator. La un moment dat apar alte două pupeze şi, deja simţindu-mă ca-ntr-un adevărat film de comedie, văd cum cinci angajate ale unei bănci de top din rromânia privesc uşor tâmp ecranul calculatorului, fără să ştie pe ce naiba să dea clic în continuare. Deja trecuseră aproximativ 40 de minute de când ocupasem ghişeul.

Eh, un singur angajat poate mai are o scuză când se împiedică în proceduri – poate e nou, nu are experienţă, e obosit la sfârşit de program, etc. Deşi nici aşa nu ar trebui să fie scuzat; se lucrează cu bani, până la urma urmei. Dar când 5 pupeze afişează aceaşi privire tâmpă, treaba e gravă. Rău de tot. Gravă ca în “BRD dă faliment”, de exemplu. Oricum, în momentul în care asistam la acea scenă, în mintea mea banii-mi erau deja încurcaţi prea tare în sistemul informatic al băncii pentru a mai putea fi scoşi, sau chiar pierduţi prin contul unei asociaţii caritabile, ceva.

Nu are rost să mai dau prea multe detalii. După nişte “dumnezei” înăbuşiţi, multe încercări eşuate de a “păcăli sistemul” şi o problemă de logică gen “cum îi dau eu clientului mărunţişul de 60 şi ceva de eurocenţi din cont?” – nu aveau cum închide contul dacă rămânea chiar şi-un cent acolo – domnişoarei angajate îi ies calculele, eu îmi primesc banii şi, în sfârşit, pe la orele 14, reuşesc să plec din sucursala lui peşte.

Toată distracţia, 2 ore jumătate, cu tot cu aşteptat la coadă. Halal.

Pentru a evita comisionul de transfer bancar mai mare decât cel de retragere (“genial” lucru!!!) şi pentru nu umbla ca tembelul prea mult timp cu o găleată de bani după mine, normal ar fi fost să mă duc la bancă fix înaintea semnării contractului de v/c.

Cu toate astea, obişnuit fiind cu “normalitatea” balcanică peste care am dat la tot pasul în timpul căutării apartamentului şi fiindcă nu am anunţat banca din timp că vreau să scot ceva mai mulţi bani (greşeala mea – sunt şi eu român), mi-am luat o marjă de eroare demnă de un paranoic şi m-am prezentat la ghişeu cu 3 ore şi ceva mai devreme – suficient timp pentru a scoate banii şi a traversa relaxat strada până la notar (eventual de a mă deplasa la o altă sucursală, în caz că nu aveau destui bani în sertare).

Ei, pare-se că bine am făcut. Odată ajuns în faţa ghişeului, aflu cu stupoare că, dacă vreau să retrag bani sau să fac operaţiuni pe un oarecare cont deschis în localitatea Ţ, de exemplu, nu am cum face chestia asta de la o altă sucursală a aceleiaşi bănci.

Cel puţin nu uşor pentru că, pentru a putea intra în posesia banilor mei, aflaţi în contul meu, a trebuit să-mi omor nervii şi să stau ca dobitocul în bancă două ore jumătate:

• jumătate de oră stat la coadă – bună treabă, un singur ghişeu deschis într-o sucursală dintr-o zonă aglomerată din centrul Bucureştiului;
• prima oră mi-am petrecut-o contrazicându-mă cu reprezentanţii băncii, care care nu puteau înţelege de ce situaţia e de-a dreptul stupidă. După capul lor, trebuia să frec 24 de ore (din care 14 ore pe drum), pentru a ajunge la sucursala lui peşte prăjit unde mi-am deschis eu contul;
• a doua oră am petrecut-o aşteptând să-şi mişte posterioarele cei de unde mi-am deschis contul şi să trimită prin fax o copie după copia cărţii mele de identitate şi după nuş-ce alt formular pe care se pare că l-am completat în momentul în care am deschis contul.

Apropo de ultimul punct, am aflat apoi, de la altă sucursală a băncii lui peşte prăjit că, pentru a evita toată distracţia asta, trebuia să prezint două acte de identitate cu poză. Adică, în afară de cartea de identitate sau buletin, trebuia să scot şi permisul de conducere – lucru pe care, de altfel, l-aş fi făcut cu cea mai mare plăcere dacă mi s-ar fi spus. Eh, dac-ar şti stânga ce face dreapta…

În fine, după acele ore pierdute în bancă, s-au trezit omuleţii că nu au destui bani în prăvălie (aici, ce-i drept, nu au greşit cu nimic – faptul că nu am anunţat din timp cât vreau să scot a fost buba mea), au dat două telefoane şi m-au trimis la o sucursală mai mare, aceasta aflându-se – norocul meu – relativ aproape.

30 de minute mai tărziu, după ceva alergătură şi după fix 3 ore de la începutul poveştii, ajung la notariat, numai bine pentru a putea citi draftul de contract în linişte şi a mă putea bucura din plin de cele 15 minute de întârziere ale vânzătorului.

La noi, totul este mai mult sau mai puţin negociabil, indiferent că e legal au ba să … “negociezi” respectivul lucru. Evaluatorul a rămas dezamăgit când a aflat că evaluarea lui era cu mult peste ce aveam eu nevoie la bancă şi că nu mai trebuie să “discutăm” unele aspecte.

Nu ştiu unde-i buba dar, până acum, dosarul meu a fost amânat vreo 2 săptămâni din cauză că se tot găseşte câte o hârtie lipsă. Normal, nu mă anunţa nici dracu din timp că am nevoie de hârtia aia. Decât poate după ce-mi ajungea dosarul în cine-ştie ce cur colţ al băncii şi se trezea un gigel că n-are cu ce să se şteargă la fund şi are nevoie de încă o declaraţie/formular/chitanţă. Dacă pierd banii de avans din cauza dobitocilor de la bancă, fac scandal urât.

Cumpărăturile online sunt geniale. Am mers într-un magazin Domo, am văzut produsele, am ajuns acasă, am dat două click-uri, am fost sunat, m-am dus a doua zi la apartament, au venit oamenii cu dubiţa, mi le-au adus sus, mi-au făcut garanţiile, am plătit cu cardul ca la magazin, la un POS mobil, şi gata. Din cauză că am fost anunţat cam din scurt de ora exactă la care o să ajungă prin zonă, am avut puţine emoţii pentru că nu eram sigur că ajung la timp la apartament de la muncă, dar totul a fost ok. La revedere aşteptat în magazin, la revedere căutat gigei să ţi le transporte, la revedere draci şi nervi cât stai la coadă la ghişeul garanţii. Nu ştiu dacă şi restul magazinelor de electrocasnice-s la fel, dar sincere felicitări celor de la DOMO. App, încă un avantaj al cumpărăturilor online ar fi că, timp de 10 zile de la primire, am dreptul să le trimit înapoi fără să trebuiască să precizez motivul.

În continuare, sunt de părere că angajaţii Metrorex nu au trebui să facă grevă şi să ceară mărirea salariilor cu 25%. Nu în timp ce lucrările de înlocuire a scărilor rulante au fost oprite şi trenurile circulă cu întârzieri enorme pe linia Preciziei – Saligny. Şi să nu-mi spuneţi că din cauza salariilor mici nu-şi fac treaba pentru că, în cazul ăsta, nu merită nici măcar un pârţ. Abţibildurile alea cu “de 30 de ani împreună” lipite pe trenurile vechi sunt penibile – cine le-ar vedea, ar avea impresia că în 30 de ani nu s-a întâmplat mai nimic. Nu c-ar fi departe de adevăr…

În nişte zile vin alegerile. Am văzut atât în presă cât şi prin globosferă tot soiul de păreri şi reacţii. Unii îşi declară simpatiile, alţii se mulţumesc doar să arunce cu noroi în candidaţii opoziţiei. Puţini sunt cei imparţiali. Aşadar, eu unul simpatizez cu absolut toţi candidaţii, prin urmare voi vota cu toţi. Adică nul.

Blugii mei au cam 3 – 4 ani şi foarte multe petice. Pentru că, din păcate, nu prea mai am cum să-i peticesc fără să iasă prea tare-n evidenţă, trebuie să mă duc să-mi cumpăr alţii. Nu de alta dar, dacă nu fac asta, în curând o să râdă cerşetorii de mine că am blugi mai varză decât ai lor. Nu ştiu dacă am spus vreodată cât de tare detest să mă duc în magazine de haine şi să probez chestii. Aş fi în stare să cumpăr, să ajung acasă, să văd că nu-mi sunt buni, să mă întorc la magazin, să schimb produsul, să mă duc acasă, etc… Ideal ar fi să merg în magazin, să mă duc direct în zona cu tricouri simple (fără: guler, cusături tâmpite, paiete, imprimeuri, desene, rupturi artistice, croieli horiginale, culori ciudate) să iau 3-4 bucăţi mărimea XL, să le plătesc şi să zbor din magazin. Sau să le comand online.

R.I.P. G.D.

Ei bine, eu nu prea suport să fac “afaceri” cu banca. Nu, nu pun banii la saltea, am vreo două conturi deschise, dar pur şi simplu nu pot sta liniştit la gândul că banii mei sunt în buzunarul altcuiva. În buzunar, teoretic vorbind, pentru că buzunarele băncii sunt, în cel mai bun caz, nişte cutii de oţel, iar în cel mai rău caz, nişte impulsuri electronice pe suport magnetic. Sau ambele.

Dar, de fapt, problema nu e că banii mei sunt puşi undeva unde eu nu îi pot controla pe deplin. Problema e că banii mei nu sunt statici, într-o seif tâmpit; banii mei se plimbă nestingheriţi prin mâini nesigure şi investiţii tâmpite, de cele mai multe ori extrem de riscante.

Şi, în caz că banca la care am eu contul de economii face vreo investiţie tâmpită, eu rămân cu buza fluturând şi fără banii de avans pentru apartament. Exact în aceaşi situaţie rămân şi dacă dobitocii care şi-au luat casă, maşină, frigider şi chiloţi pe banii băncii rămân fără bani de plătit ratele.

De asta am urât tot timpul dobitocii care nu au fost în stare să economisească de unii singuri, preferând să plătească dublu pentru un rahat de fier consumator de combustibili fosili, decât să aştepte un an sau doi cu abonamentul de autobuz în mână.