1. Se primeşte un mass tâmpit.
2. CTRL+C
3. CTRL+V de vreo 20 de ori catre cel care a trimis iniţial mesajul
4. “Ce ai bă, eşti tâmpit? Te şterg din listă!”

Problem solved.

Acum, cu ocazia noii mutări, în apartament suntem doi pinguini. Adică doi utilizatori de Linux. Eu oarecum nou, cu doar 3 ani de “experienţă” neîntreruptă în spate (am mai avut niscaiva tangenţe încă de pe acum 6-7 ani), şi colegul de apartament, parcă scos din ţiplă, cu aprox 1 an de utilizare (de vreo 6-7 luni nu mai e pe dual-boot).

Eu sunt obişnuit cu linia de comandă. Toate setările sistemului sunt făcute editând fişierele de configurare; muzica iese din moc, filmele din mplayer, iar links2 e sfânt când crapă X-ul şi ai nevoie de gugăl. Distribuţia – Debian Sid; interfaţa grafică – KDE simplist, fără widget-uri (sau cum naiba s-or numi), fără Compiz-Fusion, nimic. Am folosit şi fluxbox cam 6-7 luni cu plăcere, numai că m-am hotărât că am nevoie de puţin bling-bling.

Colegul de apartament are instalat un Kubuntu. KDE şi el, dar de data asta încărcat cu toate rahaturile posibile. Calculatorul, deşi e oarecum identic cu ce am eu (placă video mai bună şi parcă oleacă mai mult ram), se mişcă ca un cur. CLI-ul e cel mai mare coşmar al lui, preferând să dea 100 de click-uri în loc să scrie o linie de comandă.

Acum vreo 2-3 zile, colegul de apartament vine la mine, incredibil de entuziasmat. Tocmai îşi instalase un căcat de aplicaţie care-ii permitea să monteze imagini iso, Furious ISO Mount. Când îl întreb sec “de ce nu foloseşti mount-ul?” face ochii cât cepele şi mă întreabă “ce să folosesc?”… Uhmmm “Comanda mount… mount -o loop /cale/catre/fisierul.iso /mnt/iso/“, la care omul îmi răspunde “ăăă se poate aşa?”

De ce să instalezi un program care: 1, îţi ocupă aiurea memorie; 2, consumă aiurea procesor; 3, trebuie să dai douăj de click-uri până montezi imaginea aia; 4, cine ştie cum e scris şi cât de stabil e (mai ţineţi minte prostia aia de aplicaţie pt ubuntu care instala ca prin magie o groază de non-free-uri şi, eventual mai buşea şi sistemul? – nu mia ţin minte cum se cheamă, din păcate)

Cât de greu să fie să citeşti un man sau să dai un search pe gugăl? Sau să întrebi pe altcineva. Sau, mai bine, să renunţi, după un an de Linux, la obiceiurile de doi bani ale utilizatorului de windows?

E o carte interesantă, gen. Dar e, gen, tradusă de-ampulea, gen, aşa că m-a cam zgâriat pe retină, gen. De asta spuneam, acu ceva timp, că aş prefera să o citesc în limba ei, gen, “maternă”, să nu fiu nevoit să urlu de fiecare dată când citesc “gen”, gen.

Nu înţeleg de ce Rromânu trebuie, gen, să traducă totul ad-literam, gen. De exemplu, “like”-ul folosit cu disperare de vorbitorii de limbă engleză gen analfabeţi, nu trebuie tradus în limba rromână “gen”, pentru că arată şi sună de-am pulea, gen. Gen, pula mea…gen, gen.

Şi da, mi-am adus aminte de “gen”, citind la Cabral…gen.

Spuneam în vara asta că am de gând să mă apuc de scris mici recenzii, având de gând să mă concentrez în mare parte asupra localurilor care m-au dezamăgit. Dar, la scurt timp după ce mi-a venit ideea asta, am ajuns la concluzia că pur și simplu nu are rost să umplu pagini virtuale cu păreri și impresii despre crâșmele care mi-au displăcut. Pur și simplu, nu merită efortul.

Așa că, în loc să mă concentrez asupra jegurilor, m-am apucat de căutat o cafenea care să mă reprezinte, un locșor care să urle orgasmic din toate colțurile “DA, aici e locul tău”. Culmea, în timp ce căutam febril un loc în care să mă simt ca și cum aș fi, într-un fel, acasă, am uitat de localul ce-l frecventez de vreo 2 ani, de pe când mă mutasem aproape de Drumul Taberei. Căutam proverbialul pai, în timp ce în ochiul meu era o bârnă.

La intersecția dintre Bd. Drumul Taberei și Str. Sibiu, chiar în spatele complexului Favorit, se află o cafenea puțin mai specială, înconjurată de verde, un local care parcă mă transportă într-o altă lume, un loc vechi, liniștit, ferit de aglomerația și ticăitul stresant al timpului ce nu se uită niciodată în urmă, Pardon Cafe.

La prima vedere… nu, nu pare o cafenea obișnuită. Afară, catargul, plăcile de fier taiate în zig-zag și atârnate de marginea superioară a clădirii, perdelele dintr-o țesătură rărită, învechită, cuferele de la intrare, pozele vechi de la geamuri, alb-negru sau sepia, Citroen-ul 2CV galben, bătrân, plin de stickere, ca și cum tocmai s-ar fi întors dintr-o călătorie în jurul Pământului. Înăuntru este cald, dar nu din cauza caloriferelor (care, din câte am observat, lipsesc cu desăvârșire) ci din cauză că tot localul este plin de obiecte înnegrite de mâna timpului: niște schiuri vechi, din lemn, atârnate de tavan, un telefon antic, câțiva clopoței de recepție, un radio mai bătrân poate decât bunicii mei și multe, multe alte lucruri ce nu se mai găsesc decât printr-un anticariat sau în vreun pod de casă bătrânească. Istorie, personalitate…

Muzica este diversă, de la jazz săltăreț, la blues melancolic, la rock liniștit sau chiar muzică destul de recentă, dar de bun gust. Nu am auzit niciodată prostii electronice, rap ieftin, ozone, akcent (așa se scrie?) sau, doamne-ferește, muzică de negri mititei. Dacă, în timpul zilei, volumul nu este dat prea tare, putându-te înțelege cu cel din fața ta fără a fi nevoit să vorbești mai tare decât de obicei, seara muzica este dată puţin mai tare, de multe ori fiind nevoit să… urli.

Oamenii ce populează mesele formează un ghiveci multicolor, un amestec interesant și divers, format din costume de birou, tricouri negre, bluze casual, căsti de motocicliști și hanorace.

Servirea e super ok. Chelnerițele se mișcă repede, sunt calme, liniștite, cu bun simț. Dacă de multe ori când ies la o terasă sunt agresat de privirile pline de aroganță și nesimțire a chelnerilor, aici nu m-am împiedicat niciodată de chestia asta. În plus, dacă s-a întâmplat să nu las nimic bacșiș, nu am fost privit niciodată cu silă sau răutate, ca în alte cafenele. Totul a fost ok, nicio problemă. Preţurile sunt normale, o cafea sau un ceai costă 5 lei, o apă 4 lei şi berea e de la 4 la 11 lei.

În loc de încheiere, vă las să-l ascultați pe Ray Charles cântând “Georgia on my mind”, melodie pe care am plecat seara trecută din Pardon Cafe.

Da, mă prind greu. Acum am observat că are şi eu PR. PR 3, chiar. Adică trei.

Răsfoind feed-urile de dimineaţă, aflu de la MediaFax că rectorul Universităţii Româno-Americane, Ion Smedescu, a încetat din viaţă.

Chiar dacă a fost rectorul universităţii în cadrul căreia am terminat cursurile Facultăţii de Informatică Managerială, nu mă afectează atât de tare faptul că a plecat dintre noi.

De fapt, chiar e bine că a decedat. Trebuia să iasă la pensie acum mulţi ani şi din cauza lui am stat cu frica în sân timp de 3 ani, pentru că erau şanse mari ca diplomele de licenţă să nu mai fie recunoscute de Ministerul Educaţiei. Adică asta ar fi însemnat 3 ani pierduţi şi o mulţime de bani vărsaţi aiurea în conturile Universităţii.

Cu riscul de a părea (şi mai) nesimţit… drum bătut.

Sursă imagine: Mediafax.

Scurt pe doi:

Eu: Bună ziua, sunt X, am probleme cu netul.

El: Buna, ziua. Mai detaliat?

Eu: Nu vine semnal pe cablul care intră în apartament. Am 2 IP-uri pe abonament. Țin în apartament un switch, din care pleacă două cabluri către cele două calculatoare. Am verificat toate porturile și am introdus cablul vostru și într-o stație, switch-ul este ok.

El: Ok, aveți două calculatoare micuțe în dreapta-jos, în taskbar?

Eu: Nu folosesc windows, am Linux.

El: Oook, dați un click pe “Start”…. “run”…

Eu: Nu am windows, am Linux. Spune-ți-mi direct ce să doriți să verific.

El: Oook, scrieți așa: P I N G spaaațiu minus t spaaațiu unu doi șapte punct zero punct zero punct unu. Enter.

Eu: Da, interfața de loopback e ok.

El: Ăăăăă… ok, trebuie să verific cu departamentul tehnic. Vă vom suna noi în maxim o oră.

Eu: Multumesc, la revedere…
))))

Așa cum probabil se știe, din cauză că m-am mutat din vechea chirie și mulțumită nesimțirii clasice Rromânești, în ultimele 2 săptămâni am fost privat de o conexiune la internet acasă.

Inițial, am vorbit cu cei de la MitNet pentru a trage un cablu până în apartamentul meu. Am trimis un mail pe adresa conectări@mitnet.ro, în care i-am întrebat, scurt și la obiect, dacă e posibilă o conectare la adresa mea și dacă da, in cât timp ajung cablagii la mine (nu, nu am folosit cuvântul “cablagii” în mail). Având în vedere că am fost abonatul lor timp de 2 ani, eram deja învățat cu felul în care (nu) se mișcă băieții ăștia, așa că eram pregătit să aștept câteva zile pentru un răspuns. Nu era urgent, încă stăteam în vechiul apartament, așa că nu m-am grăbit.

După trei-patru zile, văzând că totuși cei de la MitNet nu au absolut nicio intenție de a-mi răspunde, mi-am luat costul suplimentar în dinți si i-am sunat. Am aveam trecute în agendă toate numerele lor (3 de mobil și unul de fix), așa că le-am luat la rând. Pe fix, a sunat cam 2 minute, fără să se obosească cineva să răspundă. Pe numărul de Vodafone, la fel; a sunat ce a sunat, până când mi-a intrat robotul operatorului de telefonie, care-mi spunea că abonatul nu e disponibil (sau ceva echivalent). Orange-ul era ocupat. Pe al 4-lea număr – nu știu dacă e Vodafone sau Cosmote – la fel ca la primele două: liniște totală.

După multe, multe încercări, reușesc să îi prind. O întreb pe operatoare dacă se știe ceva de cererea mea, ea verifică și-mi spune că da, au primit mail-ul dar acum sunt fooooarte ocupați si nu au avut timp să se ocupe și de asta până acum. Îmi spune că îi va suna pe cei de pe teren și va reveni ea cu un telefon. Eu îi spun ok, aștept un răspuns în maxim o oră.

După vreo 3 ore, pula răspuns. Trec din nou prin ritualul “sună și salută tonul” și o prind pe aceeași operatoare (cred că era doar o singură persoană în “call-center-ul” lor, totuși). Îmi spune că a vorbit cu ei dar că trebuie să meargă cineva să vorbească cu administratorul blocului… Nu-ii așa că sunt eu drăgut și încerc să îl contactez pe pe domnu administrator? Nu, că nu e treaba mea. Singura mea treabă e să va sunt pe voi, să spun ca vreau internet și voi să vă ocupați de tot, adică logistică, acte, relații cu autoritățile și tras cabluri, după care să înfig cablul în calculator. Atât.

Mai trec câteva zile, încerc încă o dată să îi sun, dar răbdarea mea s-a subțiat și am renunțat dupa prima rundă de țârrrr-uri interminabile. Luni, săptămâna trecută, le-am mai trimis un e-mail și am mai așteptat încă 4 zile, să moară și Speranța (tipa aia încăpățânată care dă ortu popii mai la urmă). Văzând că politica MitNet e să nu răspundă la mail-uri, mi-am băgat (scuzați expresia) pula în tot Milieunium IT-ul lor, am bătut la ușa unui vecin și am întrebat cam ce provideri sunt prin zonă. Așa am aflat că ei au net de la Injoy, fostul Herza/Bestnet, dar din păcate nu știu ce număr de telefon au. Sun proprietarul, îl întreb dacă știe, notez numărul.

Vineri (sau Joi?) am sunat la cei de la Injoy. Am stabilit ca în aceeași zi, pe seară, să treacă un reprezentant la mine cu contractul pentru ca apoi, Sâmbătă, să vină echipa de instalări. Sâmbătă dimineață am fost sunat și mi s-a spus că din păcate echipa nu este disponibilă în acea zi, fiind reținută la alte lucrări, urmând ca Luni sau Marți să vină cineva la mine. Marți au venit, mi-au tras cablul, am configurat placa de rețea și… Broadband, baby!

P.S. Acum plouă și încă am net. Încă un mare plus pentru cei de la Injoy.