Pe cât pariu că în câteva minute vor apărea ştiri în care torentele apocaliptice mătură valurile de noroi de pe trotuare? În care două babe şi-un motan s-au înecat în balta din faţa scării? În care se plânge lumea că intersecţiile se inundă şi că trotuarele se transformă în bălţi?

Şi toate ştirile astea vor avea acelaşi iz ieftin de senzaţional, doamnelor şi domnilor. De parcă asta e prima ploaie când se întâmplă aşa. De parcă anul ăsta e primul an în care Bucureştiul este plouat puţintel şi în care sistemul de canalizare, făcut cu orice, numai cu capul nu, este suprasolicitat şi dă rateuri.

***

Acum ceva timp, în afară de cei câţiva veşnici inadaptaţi, care făceau scandal indiferent de cum era vremea de afară şi care erau catalogaţi drept nebuni, toată lumea era mulţumită de diferenţele între anotimpuri; vara era cald de te căcai pe tine, iarna îţi îngheţau oole dacă nu ieşeai din casă îmbrăcat cum trebuie, toamna înotai printre frunze moarte şi picături de ploaie, iar primăvara se topea zăpada, se inundau unele zone şi cei câţiva dobitoci care-şi construiseră case acolo, deşi ştiau prea bine că sunt zone cu risc ridicat, se plimbau cu barca prin ogradă.

Dar, de când am venit în Bucureşti, nu trece un anotimp fără să nu aud oamenii plângându-se de vreme. Ba că vara e prea cald, ba că iarna e rece (app, chestia asta din sud nu se poate numi iarnă), ba că toamna plouă prea mult, ba că aia, ba că ailaltă.

Nu spun neapărat că Bucureştenii sunt floricele delicate şi se plâng mai mult. Exact aceeaşi chestie o aud din gurile tuturor din ţară. Dar mi se pare aiurea când văd că verile (cu mici diferenţe) sunt exact la fel de calde, cu aproape la fel de multe ploi ca cele din trecut.

În ultimii 4 ani, în Bucureşti, vara a fost vara aia de care spuneam mai sus: caldă în draci şi uscată. În toţi anii ăia, am auzit doar că ar fi bine să plouă ceva mai des, măcar de 2-3 ori pe săptâmână, că nu se face grâul şi porumbul, că mor găinile prin curţi, etc. Acum, că “a dat domnul” şi plouă de câteva ori pe săptămână, iarăşi nu e bine. Nu e bine pentru că  e prea multă apă, pentru că se inundă teneşii şi pentru că putrezesc tălpile în contact cu haş-doi-o-ul.

De fapt, ce rost are să o mai lungim în explicaţii inutile, când problema e simplă? Nu e bine pentru că noi, oamenii, nu suntem niciodată mulţumiţi; dacă e cald şi uscat, vrem răcoare şi ploi de vară. Când plouă, parcă ne era mai bine la căldurică. Când e urât afară, vrem la plimbare. Când e vremea frumoasă, parcă ne e prea lene şi vrem să stăm în casă.

***

Oricum, toate ca toate, dar eu voiam să ies astăzi din casă, să mă joc cu noua jucărie… Nu se poate, pentru că electronicele scumpe nu se înţeleg bine cu apa…

Şi da, ştiu că o mare parte din ziua de ieri a fost frumos afară. Dar aşa mă lovise o lene…

Am mai tăiat o jucărică de pe uishlist. Made in Japan.

În curând trebuie să-mi găsesc host nou. Aveţi vreo recomandare? Îmi făcuse un amic o ofertă la un moment dat, numai că am uitat cu cine am vorbit (sorry dude)…dacă citeşti asta, aruncă cu un comentariu/mail.

deA, îmi cer scuze pentru ieri, dar a cam plouat şi am decis să rămânem în casă.

… ei (adică cei din Grecia, de exemplu) sunt mai relaxaţi.

Acum, nu ştiu dacă e din cauză că ei sunt obişnuiţi cu turişti care vin cu dslr-uri scumpe şi fac poze în prostie, sau dacă realizează că nu numai profesioniştii – în special foto-reporterii – au bani şi pasiune pentru ‘ditai aparatu’.

În Grecia am putut face poza de aici, în mijlocul supermarketului, sub ochii vânzătoarei şi a celorlalţi angajaţi, fără să trebuiască să mă grăbesc şi fără să fiu bruscat (verbal sau fizic) de absolut nimeni. Desigur, alţi doi români din preajmă care, deşi nu erau în grupul nostru şi nu aveau absolut nicio treabă cu noi, au sărit cu gura pe mine, că de ce am tupeul să fac poză în magazin.

În România nu pot merge cu aparatul de gât fără ca lumea să se uite ciudat la mine. Nu pot aştepta pe cineva lângă un hotel (când l-am aşteptat pe Gramo şi restul pentru explorarea urbană @ Moara lui Assan), cu aparatul la vedere, fără ca un oarecare să se ia de liniştea mea şi să mă agreseze cu întrebări gen “pe cine filezi?” [Citește mai departe...]

Felicitări poliţistului care şi-a făcut treaba şi a apăsat pe trăgaci. Pentru că unii nu pricep decât cu forţa.

Trebuie doar de avut grijă ca, pe viitor, să nu alunecăm pe panta abuzurilor.

Domnişoarei cu bluză verde, cercei albaştri şi blugi albaştri peticiţi, ce ocupa un scaun din penultimul vagon al metroului ce circulă pe magistrala M2, pe direcţia Pipera – Dimitrie Leonida şi care, pe la ora 7 fără 10 sau fără 15, era în staţia Aurel Vlaicu, probabil urcându-se încă din Pipera:

Da, eu sunt dobitocul ăla care te-a călcat de vreo 4 ori pe picior. Ăla la care te-ai uitat nervoasă, ca o vită căreia i s-au furat paiele de sub bot. Jur că nu am făcut-o intenţionat, dar nu le prea am cu echilibristica şi oricum trebuia să te prinzi că trebuie să-ţi aduni naibii cracii aşezaţi unul peste celălalt în mijlocul culoarului. Asta, mai ales că era oră de vârf, metroul plin şi eu nu aveam cum dracu să mă duc în altă parte.

Eu am coborât la Unirii, tu ai mers mai departe. Sper să te fi călcat o babă mioapă pe genunchi.

În fine, nu cred că ne mai întâlnim. Dar dacă prin absurd te mai văd prin metrou în aceeaşi poziţie, jur că am să-ţi fut un şut în tibie. Din “greşeală” (a se observa ghilimelele).

Se ştie ce a declanşat prăbuşirea castelului de cărţi de joc de la Neverland, nu? Jordan Chandler care în 1993, la 13 ani, l-a acuzat pe MJ de pedofilie. Şi care a încasat ceva bănuţi serioşi în urma scandalului.

Acelaşi Jordan Chandelr care acum, la 30 de ani şi cu 22 de milioane de dolari în buzunar, cică regretă că a minţit.

Dar, ca o completare a titlului, cine se ridica prin metodele astea, nu stă prea mult sus. Drept urmare, abia aştept să-l văd pe sus-numitul domn în pârnaie, scăpând săpunul, de mai multe ori pe zi, chiar. Şi nici măcar nu trebuie să-l scape singur – în mod sigur va fi ajutat de câţiva băieţi binevoitori.

Băi, e de tot rahatul atunci când stai ca prostul în faţa monitorului, cu un draft mâzgâlit pe jumătate, aşteptând să vină Zâna Inspiraţie şi să-ţi arunce-n faţă puterea de a strânge şi de a grupa, în propoziţii frumoase şi pline de sens, toate literele împrăştiate de-ampulea prin negura cutiei tale craniene.

Şi stai, stai, stai, staaai ca tâmpitul şi te uiţi la tavan, pe pereţi, te uiţi la lustra aia jegoasă şi de prost gust, aruncată de proprietar sus, între cei patru pereţi, te uiţi la dezordinea de pe masă, la patul de tot rahatul şi la şifonierul băbesc ce tronează alături de peretele albăstriu, dat cu calciu. Cred că s-a prins până acum toată lumea că am ceva cu pereţii.

Dintr-o dată, îţi arunci ochii pe geam şi te apucă toţi dracii. “Futu-i în gură de copii, de ce pula mea urlă atât de tare?!”Ai vrea să te duci la ei, să le rupi picioarele şi să le îndeşi în guriţele lor pline de dinţi de lapte.

Da, e una din stările alea de nervozitate maximă, în care dacă cineva te calcă pe coadă, are toate şansele să primească multe vorbe de… bine.

Eh, nu e nimic. Mâine, cumpărăm încă un jeton din viaţa noastră şi, cu mâini tremurinde, îl aruncăm orbeşte pe plictisitoarea masă de joc a rutinei. Oricum… deja ştiu că va ateriza, ca de obicei, pe aceeaşi culoare cu care casa a învins fără nicio problemă în ultimii ani. Sunt clarvăzător, ce căcat…

Metro – boulot – dodo, în pula mea.