… montate pe noul Mall AFI Palace Cotroceni.

Îmi este din ce în ce mai greu să fac o poză care să-mi placă (de ex: cea de mai sus e nasoală, dar să zicem că merge). Asta înseamnă că ori am intrat din nou într-o perioadă mai nasoală, ori iar mi-am ridicat standardele peste ceea ce pot face… momentan.

Într-altă ordine de idei, au trecut două săptămâni de când Tokinelul este la doftor şi mi-e cam dor de el. E cam nasol că nu avem un service specializat în ţară şi că trebuie trimis până-n Olanda.

Proaspăt primit pe mail, chiar de la domnu gugăl, trimis iniţial pe adresa allen_adam@rasebo.ro (inexistentă, de altfel). Ce părere aveţi? [Citește mai departe...]

Dacă cineva care a trăit acum 20-30 de ani în Bucureşti ar reveni în oraş şi s-ar plimba puţin prin zonele vechi sau chiar pe arterele principale, ar rămâne mască când ar vedea câte dintre frumoasele clădiri ale trecutului au dispărut. Mai uimit poate că ar rămâne când ar vedea că, în locul lor, au apărut terenuri virane, parcări, blocuri de locuinţe seci, fără identitate, şi turnuri hidoase din sticlă şi oţel.

Cum şi de ce dispar aceste clădiri, se ştie foarte bine. Multe dintre imobilele vechi se află fix în centrul oraşului, aşa că terenul de sub acestea este de multe ori văzut ca fiind mult mai valoros decât istoria şi arhitectura ce stă clădită pe el. Cel mai des, aceste clădiri ori sunt demolate fără milă şi cu multă şpagă, ori se aşteptă până când timpul le roade zidurile îndeajuns de mult încât acestea să se prăbuşească de la sine.

Desigur, în ciuda faptului că sunt lăsate în paragină, clădirile vechi sunt uneori ceva mai încăpăţânate şi refuză să cadă, proprietarii simţind nevoia de a accelera cumva procesul de degradare a acestora cu un mic incendiu, ceva. Absolut accidental, desigur. Ca în cazul Morii lui Assan.

În unele cazuri, situaţia e alta şi se alege restaurarea clădirilor. Două exemple ar fi Cafepedia de lângă Diverta Magheru (fostul magazin Eva) şi sediul F64. Sunt convins că or mai fi şi altele dar, din păcate, astea-s singurele de care ştiu.

Dar până acum nu am spus nimic nou.

Ceea ce m-a determinat să scriu rândurile astea şi ceea ce – nu exagerez – mi-a rupt sufletul în două, au fost pozele astea, în care se vede un “trecut şi prezent” de pe alte meleaguri. Din Normandia, mai exact.

Pe scurt, vorbim de un trecut din 1944, cu clădiri devastate de bombardamentele din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, de multe ori fiind într-o stare în care, dacă s-ar fi aflat în România, ar fi dispărut de mult. Un prezent în care se arată aceleaşi clădiri refăcute, de multe ori chiar până la cele mai mici detalii.

Nu vorbim de clădiri care, dacă acum 20 de ani aveau nevoie de o simplă tencuială, acum stau să cadă. Nu, vorbim de clădiri care, acum 65 de ani, erau într-o stare avansată de degradare, fără acoperişuri, cu planşeele căzute şi cu ziduri găurite, dărâmate parţial sau chiar total. Clădiri care atunci erau bombardate, dar acum sunt refăcute total şi complet folosibile.

Fără alte detalii şi aberaţii, îmi voi permite să închei abrupt şi, din nou (pentru că-n ultimul timp parcă în fiecare zi mi se întâmplă), să-mi pun cu ciudă întrebarea care probabil se află pe mult prea multe buze româneşti: cum de crucea măsii la ei se poate şi la noi nu?!

P.S. Blogurile pe care ştiu că se încearcă documentarea schimbărilor prin care a trecut şi trece în continuare Bucureştiul sunt Rezistenţa Urbană, Simply Bucharest, Art-Historia, Bükreş şi drumultaberei.wordpress.com.

Se ia o presupusă sală de şedinţe dintr-o presupusă firmă destul de mare, în care au loc diverse întâlniri de afaceri cu diverşi reprezentaţi ai unor firme şi ele destul de mari. Se presupune că omuleţii care intră acolo, fie că-s angajaţi sau “vizitatori”, au destui bani dar mai ales destulă educaţie încât să nu fure ca dobitocii toate mărunţişurile.

Ca orice sală de şedinţe care se respectă, într-un colţ al ei se află un computer conectat la un proiector. Pentru a uşura lucrul, acel calculator are tastatură şi-un mouse wireless. Pentru ca acea tastatură şi mouse să funcţioneze, în spatele calculatorului sunt înfipte, de regulă, două adaptoare pe USB. Unul radio (pentru mouse), un al doilea bluetooth (pentru tastatură). De vreo două zile, adaptoarele astea nu mai sunt.

Acum, având în vedere că pe adaptorul USB destinat tastaturii scria mare “bluetooth” şi avea şi-un beculeţ care clipea, aş putea înţelege cum un dobitoc de rromân ar putea să-şi agaţe degetele din greşeală de el şi să-l bage-n buzunar; până la urmă, unul dintr-ăla costă cam mult în magazin (20-30 de lei) şi e mai economic să-l “împrumuţi” pe cel din sala de şedinţe.

Totuşi, eu nu înţeleg ce naiba au avut oamenii cu adaptorul radio pentru mouse, care oricum nu funcţionează decât cu device-ul respectiv? De ce nu au luat şi mouse-ul, dacă tot i-au furat adaptorul? Chiar să fi fost chiar destul de boi încât să creadă că e vreun flash-drive sau vreo placă wireless pe usb (având în vedere că mi se pare că scria 2.4GHz pe el)?

În fine, dacă n-ar fi scris şi piticu ceva pe tema asta şi dacă n-ar fi fost a 4-a oară când adaptoarele lui peşte dispar fără urmă (ceea ca mă face să cred că ori e vorba de un cleptoman, ori sunt mai mulţi hoţi tâmpiţi), probabil nici nu m-aş fi gândit să scriu chestia asta.

Din păcate, din cauză că acum trăim în epoca consumatoristă, lucrurile nu mai sunt făcute la fel de bine ca pe vremuri; acum e important să cumpărăm şi să circulăm cât mai multă marfă, cât timp pe vremuri important era să ţină cât mai mult.

Din fericire, pentru că se ştie că lucurile au tendinţa să se strice, există o chestie numită garanţie. Ei bine, săptămâna asta mi-am demonstrat încă o dată că ar fi bine ca orice lucru pe care-l cumpăr să beneficieze de garanţie, fie că respectivul lucru este luat la mâna a doua sau nu.

Tokinelul de care eram asa de mândru acum ceva timp mai are garanţie până în Februarie anul viitor, aşa că a fost predat luni celor de la F64, iar acum am fost informat că este în drum spre Olanda, unde se află service-ul celor de la Tokina.

L-am trimis la reparat pentru că, în comparaţie cu al lui iLL, era neobişnuit de soft, în special când era focalizat la infinit – chiar şi la f4 era mai soft decât Nikkor-ul 18-70 la 18mm wide open (adică la f3.5). Nu era buşit de tot, era utilizabil şi cu ceva muncă în PS se putea recupera ceva din sharpness. Dar nu era în ordine şi, dacă ceva are o bubă fie ea cât de mică, mi-e cam greu să o ignor din momentul în care-mi dau seama de ea.

În fine… peste vreo 2-3 saptămâni sper să mă pot bucura din nou de jucărică. Până atunci, am rămas cu 18mm din 18-70.

O călugăriţă prinsă de nişte colegi de muncă într-o sticlă de plastic. După ce i-am făcut pozele, am eliberat-o.

Cu titluri alternative: Cubicle, Corporate Lifestyle.

Sau un călugăriţ, că nu ştiu care-i diferenţa între o ea şi-un el.

Asta-i prima oară când am văzut o gânganie dintr-asta în realitate. Până acum le văzusem doar în poze, documentare şi filme.

Echipa naţională de handbal a României a câştigat Cupa Mondială GF de la Aarhus. Nu contează că nu e o vorba de campionatul mondial şi că e doar o cupă de amicale. Contează că ne-am calificat, am învins mai multe echipe şi am ajuns pe un prim loc. Un prim loc amical, să-i zicem aşa. Un prim loc care ar merita – cred eu – măcar câteva cuvinte de laudă, nu?

Aşa că stau şi mă întreb… A apărut chestia asta printre primele pagini ale vreunui ziar din România? A dat vreun blogger mare şi relevant din degete pe tastatură pe tema asta? S-a bucurat o ţară întreagă că suntem în stare de ceva?

Ei bine nu, pentru că nu este vorba de mutu, chivu, steaua, dinamo, rapid, gigi, borcea, droguri, găleţi de bani, alcool, zâne, scandal, borduri, drumuri rupte, accidente, morţii de la ora 5, beţii, abuzuri, crime, violuri, politică, prostituţie, otv, rahat pe băţ, circ şi pâine.

Pentru că nimeni din echipa aia nu a apărut într-un filmuleţ porno, nimeni nu şi-a tras-o cu cine nu trebuia, nimeni nu s-a băgat în scandaluri publice şi-n tot soiul de alte rahaturi ieftine, zerotv-iste.

Pentru că în echipa naţională de handbal a României sunt doar sportivi de performanţă, nu vedete pline de fiţe, iar sportul, dezbrăcat de scandal, maşini luxoase şi de prafurile lui mutu&co, e naşpa… nu-i aşa?

Astăzi dimineaţă, ştirea era apărută doar în vreo două publicaţii pe care abia-abia le-am pescuit dintre rezultatele irelevante din Google. Pe Hotnews nici măcar nu era text în conţinutul articolului, doar un titlu pus în graba indexării motoarelor de căutare. Dacă era vorba de fotbal, netul ar fi fost plin de rahaturi din minutul doi.