Ne-a oferit povestea vieţii în schimbul unui foc. Rezonabil, nu?

2011, Bucureşti, Terasa Argentin.

Pentru TSK, cel care a venit cu ideea, proiectul ăsta ar trebui să fie o încercare de a vedea lumea prin ochii unui analfabet. Lumea unuia pe lângă care trec toate ofertele verii cu produsul minune 13-în-1 şi-un sugiuc gratis, în care afişele lipite pe stâlpi sunt doar nişte pătrăţele colorate ciudat, în care comanda la restaurant nu se face după meniu, iar plata consumaţiei se face sperând că chelnerul nu te trage în piept când citeşte totalul de pe chitanţă.

Pentru mine, deşi sună pretenţios, proiectul are rol terapeutic. Este un refugiu digital din calea reclamelor de pe stâlpi, firmelor agresive cu neoane şi litere fosforescente, din faţa super-ofertelor, a pliantelor, a reducerilor şi a preţurilor afişate cu caractere de-o şchioapă pe sticla vitrinelor mici şi hidoase, vitrine care parcă încearcă să te apuce cu gheare formate din mai-sus-menţionatele cifre şi litere, să te tragă înăuntru şi să-ţi golească, dacă se poate, atât portofelul cât şi contul bancar.

“Fericiţi cei săraci cu duhul” scria un anume Matei acum multe sute de ani, nu?

În orice caz, ideea nu este originală. Deşi scopul este oarecum diferit, ne-am inspirat din ceea ce a făcut Matt Siber într-al său Untitled Project.

Ţac-pac papa, ţac-pac faliment (ceva mai jos era un anunţ care anunţa posibilul înfometat/însetat că s-a închis taraba).

Apreciez originalitatea şi folosirea diacriticelor, totuşi.

• Astăzi dimineaţă, TOT bulevardul Timişoara era blocat de maşini. În acelaşi timp, autobuzele pe lângă care am trecut erau destul de goale. #
• Ah, ce frumos e când faci pană şi ţi-ai lăsat acasă camera de rezervă… #
• Ia chiar, vorba lui PAH, să nu mai fim atât de sensibili: http://t.co/Cs3bQ1H #
• Hello, gorgeous: http://t.co/Gzg8HOT #
• Half way reading this, time to go back to fork. Bubble Boys: http://t.co/HUdgtHy #
• Fucking sue me: http://t.co/YMo75vx #
• 80% of people quitely despise their lives: http://t.co/U4HoLsT #
• Mă repet, ştiu, dar fgm de măsea de minte! #

Powered by Twitter Tools

Gata, s-au terminat concediile, au apărut oamenii de prin vacanţe, unul mai odihnit decât celălalt, unul mai comod decât celălalt şi unul mai motorizat decât celălalt. Străzile au început să geamă iară de umbrelele/aparatele de aer condiţionat pe patru roţi (îşi schimba destinaţia în funcţie de vreme) , iar Bucureştiul a început din nou să pută a zeamă de dinozaur arsă.

Pe Timişoara, de exemplu, bulivard pe care vara asta reuşeam viteze medii de 30 la oră (pentru burdihanul din dotare, vitezele de genul îs performanţe de trecut în cartea recordurilor), astăzi am mers cu uimitoarea viteză medie de 10 la oră.

Odată scăpat de Bd. Timişoara, totuşi, mi s-a arătat celaltă faţă a bucureşteanului odihnit, adicătelea aceea a miticului care nu ştie ce e alea semnalizare, asigurare, încadrare din timp, Mitică pe care nu-l mai văzusem de câteva luni (cât a stat într-o ţară cu deschidere la Mediterană, cel mai probabil înfipt într-un hotel cu di tăti) şi de a cărui existenţă (mare greşeală, mare) începusem chiar să uit.

Aşa că astăzi trecem la catastif 3 posibile buşeli: două din cauză de lipsă de semnal şi mână iute pe volan, una din cauză că, în satul cu miniştri, virajul la dreapta se face cu scârţ, de pe banda trei, dacă se poate chiar peste pietoni, biciclişti, pisici şi câini comunitari, s’il vous plait, merci, bonsoir, furculision. Lucru ciudat, deşi ca pieton sunt… să zicem uşor mai lat decât media, deci relativ uşor de observat pe trotuar, pare-se că pe bicicletă-s mic, neînsemnat  şi numa’ bun de luat pe capotă/pe sub roţi. Să-mi trăiască reflexele de pedalator.

Tot în rubrica mitocani de aşfalt, mai trecem vreo 2-3 claxoane isterice date din dorinţa absolut inexplicabilă a celor care trăiesc în Capitală de a ajunge cât mai repede posibil la coada de maşini oprită la semaforul roşu din faţă şi nişte comentarii extrem de inspirate, de genul: “ce, bă, eşti şmecher, ocupi banda cu trotineta asta?” şi “da’ tu ce cauţi cu bicicleta pe stradă, marş pe pista de biciclete” (pista de biciclete fiind oarecum ascunsă de un şanţ imens “desenat” fix pe mijlocul acesteia – nu ca aş merge vreodată pe pistă, am prostul obicei să respect, totuşi, pietonii).

În rest, plictisitorul cotidian, taxime-triştii sunt în continuare taxime-trişti, şoferii RATB sunt în continuare nişte gorile cu mintea cât o alună, iar cei care ar trebui să se ocupe de infrastructura Bucureştiului în general şi de infrastructura velo în special sunt nişte retarzi pe care-i doare fix la 3 metri-n faţa falusului de siguranţa mea, şi care trăiesc după principiul “mult, da’ prost” (cu variaţiunea “mulţi, da’ proşti”).

Trăiască regele ‘otomobil!

• FGM de măsea de minte! #
• Mdap, fail. Fix supă a ieşit. #
• Încerc să fac Ratatouille Nicoise, da' mi-e frică că o să iasă supă cremă de Ratatouille. Eh, dacă m-a mâncat în derriere să pun apă…. #
• Cei de la DHS încep să scoată biciclete rezonabile: http://t.co/DBqRDhM #
• Astăzi, un taximetrist era foarte mirat de faptul că eu am dreptul să merg cu bicicleta pe stradă. Şi cică li se zice şoferi profesionişti.. #
• E neplăcut când ţi se cere să munceşti pe gratis. #
• I will definitely buy one when it'll be out! http://t.co/csV0nLu #raspberrypi #
• "This guy doesn't need a parachute. If he falls he just uses his enormous balls as a cushion." http://t.co/NTacNjB #

Powered by Twitter Tools

Aurul este unul dintre cele mai pretioase elemente de pe pământ. Este un metal nobil, extrem de limitat ca şi cantitate, strălucitor, folosit din vremuri străvechi în bijuterii, ca monedă şi ca simbol al puterii financiare a unui stat. Era ţelul suprem al alchimiştilor, era mândria regilor şi bucuria idioată a pulimii. Era materialul cu care se puteau cumpăra vaci, oi, găini, gladiatori şi sclavi. Vremurile moderne au facilitat descoperirea a altor proprietăţi miraculoase ale acestui metal, aşa că oamenii au început să folosească aurul şi în medicină, în industria chimică, în electronică.

Titlul e prost ales; nu-mi pot imagina greutatea mea în aur. E prea rar, e prea preţios, nu am văzut în viaţa mea cum arată un kilogram de aur. În apă, însă, mi-e uşor. Deşi, în esenţă, este mai preţioasă decât aurul, e atât de comună încât cred că toată lumea ştie cum se simte în mână greutatea unui litru de apă dulce – fix ca o greutate din piaţă de un kilogram. Doi litri, două kilograme, 5 litri, cinci kilograme, 20 de litri, 20 de kilograme.

20 de kilograme, adică cât am slăbit din luna Mai până acum. 20 de kilograme care arată aşa:

Acum, totul e să nu renunţ. Am mai reuşit performanţa asta odată, numai că atunci eram fumător şi student, deci nu trebuia să stau cu curu-n scaun toată ziua. După ce m-am lăsat de fumat şi m-am angajat, am crescut iarăşi în proporţii, aşa că după doi ani şi 8 luni de pus şunci pe mine, a venit timpul să mai bag o fisă.

În condiţiile în care emisiunile sunt de tot rahatul, posturile de muzică sunt pline de bumpţi-bumpţi, televizorul este stricat, iar eu nu mai am abonament la cablu de vreo 2 ani, cel mai bun lucru pe care l-am putut face cu televizorul care aduna praf în camera de zi a fost să-l transform într-o ramă pentru print-uri. Aşa, ca mai jos.

Print, courtesy of imaginetheending.net