Mai departe de tigaie n-am avut timp de poze, că eram prea ocupat cu “gustatul”.

Mâinile-i aparţin don’şoarei prietene. [Citește mai departe...]

Până acum, de fiecare dată când întâlneam oameni care se lăudau că-s pricepuţi la toate dar care, în realitate, nu ştiau să facă absolut nimic cum trebuie, îmi sărea muştarul şi făceam ca toţi dracii. Eh, în ultimul timp am învăţat să am grijă de neuronii mei – ştiţi şi voi că nemernicii ăştia mici n-au chef să se regenereze – şi nu mă mai enervez atât de uşor. Am descoperit că e mult mai distractiv să mă amuz, să râd pe seama lor.

Una dintre caracteristicile de bază ale meşterilor buni la toate – şi cea despre care voi vorbi în postarea asta – este că orice a făcut ‘ăl de dinainte e prost, iar el, mesterul de acuma, ştie să facă totul mult mai bine – vă daţi seama că, la aşa un ritm de perfecţionare, nici cel mai şcolit inginer neamţ n-are cum să-i facă faţă unui meşter român de ultimă generaţie.

Desigur, nu contează că defecţiunea se datorează uzurii normale, defectelor de fabricaţie ale materialelor folosite, sau dezastrelor naturale. Nu contează nici că nu există încă o defecţiune – ochiul ager al meşterului vede imediat dezastrul iminent, iar gura lui te atenţionează din timp că-n curând va trebui să apelezi la el pentru o reparaţie capitală.

Când în curând, întrebi tu? Şefu’, îţi spun io că nu mai are mult, spune el, în timp ce ajută ţeava ruginită cu un ciocan, poate-poate crapă mai repede (treabă făcută de un nenică instalator pe când stăteam în chirie).

Acum ceva vreme, pe când eram departamentul IT într-o oarecare reprezentanţă auto, mă amuzam de fiecare dată când treceam prin service şi prindeam bucăţi din mormăielile mecanicilor, mormăieli care, ca printr-o minune, deveneau mai uşor de descifrat atunci când, din greşeală, nimereau pe lângă maşină şi proprietarii.

Cred că e clar că ‘nea mecanicu înjura cu patos fostul meseriaş care şi-a bagat nasul sub capotă, chiar dacă gigelul nostru lucra la partea mecanică, în timp ce treaba făcută prost era la electrică, nu?

“Mamă, futu-i morţii mamii lui de dobitoc care a izolat cablul ăla cu doar două rânduri de izolir! Păi, nu ştie că se folosesc patru? Zgârcitu’ pulii mele!” – mai stângea o piuliţă, mai monta o bucată din evacuare şi-l auzeai din nou – “Vai, ce ţăran a schimbat ultima oară uleiul la motor! Păi, cum naiba să strângi aşa de tare capacul?”

Ca o mică paranteză, cred că majoritatea mecanicilor pe care i-am cunoscut ştiau cu precizie dacă o piuliţă sau un căpăcel e strâns prea tare sau prea puţin. Cum? Dracu’ ştie. Revenind…

Alt exemplu, instalatorul care a venit să repare ţevile după ce am reuşit să inund vecinul de sub mine. Clasic: şi-a băgat nasul pe sub chiuveta din bucătărie, a tras câţiva dumnezei, s-a întors brusc către mine şi mi-a spus, plin de nervi, că toţi cei care au lucrat acolo înaintea lui acolo au fost proşti. Toţi, chiar şi ăla de a aşezat faianţa pe perete:

“Ce, a folosit ţeavă ics? Nu e bună, trebuia folosită ţeavă ţî cu îmbinări y. Aaaa, păi nu robineţi dintr-ăştia trebuiau puşi. Ia uite cum îs rosturile la faianţa asta.” Apoi, ca în bancul cu porcuşorul isteric care s-a apucat de chirurgie: “Nu e bine nimic! Trebuie schimbat totu’ aici!!!”

Mă mir că nu s-a luat şi de electricienii care au făcut instalaţia sau de muncitorul care a turnat betonu (deşi nu mai avea mult şi ajungea şi-acolo).

rasebo.ro nu mai are tag-line-ul “jurnal întrerupt”, ci “snapshooting through life”. Mi se pare că se potriveşte mai bine cu ceea ce sunt şi ceea ce fac acum. Ca un soi de filozofie de viaţă, să zicem.

Am modificat wishlist-ul şi am actualizat inventarul.

Am modificat puţin regulamentul. Nu spun unde, că mai bine-l citiţi, din nou, pe tot.

Pe pagina de contact, în loc de imaginea care conţinea mail-ul şi id-ul meu de yahoo am pus un cod QR care conţine – minune mare! -aceleaşi informaţii. La fel, am modificat şi pagina pe care o văd cei care nu au fost cuminţi. Nu ştiţi ce să faceţi cu el? Naşpa.

Cam atât.

Nu vi s-a întâmplat niciodată să uitaţi ceva în blugii puşi la spălat? Ceva de genul unui portmoneu, telefon mobil, sau a unui… aparat foto?

Inspirat de aici, din păcate fără influenţă bahică.

Pe vremuri (termen relativ, că e vorba doar de vreo 2 ani), don’şoara prietenă era în culmea fericirii când îi aduceam o floare, nişte cerceluşi, o măslină, o atenţie. Acu’ e într-al 9-lea cer când repar scurgerea la chiuveta din baie (pe care tot eu am stricat-o) şi montez şina pentru perdea.

Nu zic că acum nu-i mai plac florile sau bijuteriile – ba chiar sunt sigur că îi plac cel puţin la fel de mult ca înainte. Da’ parcă nu-mi vine a crede că ar fi fost atât de fericită dacă, în primele luni ale relaţiei noastre, i-aş fi spus că am reuşit să dau găuri în tavan cu o bormaşină care-n mod normal nu ar fi trebuit să vadă niciodată beton aşa a dracu’ ca ăsta.

***

Vineri seara am ieşit la o bere cu nişte amici, ocazie cu care am aflat, de la Ciupercuţa, o chestie cel puţin interesantă despre femei:

Dacă la 18 ani sunt în stare să te pălmuiască/să-ţi dea un şut în co… ahem.. şi/sau să cheme poliţia când ai tupeul să le zici că au sânii frumoşi sau un funduleţ numa-bun (doamne-fereşte, cine ştie ce psihopat o fi, nu?), de pe la 30 de ani se schimbă treaba şi încep să zâmbească suav la auzul unor… mici observaţii similare cu cele de mai sus.

Cu alte cuvinte, domnişoarele nu se mai sperie atât de uşor, iar insulta se transformă în compliment (totu-i relativ până la urmă, nu?).

Bine acum, contează şi cum o spui, că un ţăran care scoate pe gură doar chestii de genul “mamă fă, ce ţâţe mişto ai, îs numa’ bune de băgat p…-ntre ele” nu va primi niciodată mai mult de un şut în ouă (vorbim de femei normale, nu de piţi de pe uliţă).

***

Aşa-i că-s porc să postez asta de 01 Martie?

A se observa expresia “termină-n pana mea cu pozele!”, expresie îndulcită de multe repetări ale propoziţiei: “puiu, puiu, uită-te la mine! *click*”. 

*POZĂ ŞTEARSĂ*

Nu mi-a mai plăcut, am considerat că nu mai merită să fie postată, am şters-o.

O chestie pe care nu am înţeles-o atunci când eram puţache (adică mai puţache decât acuma), a fost că respectul nu se primeşte, se câştigă.

Desigur, din cauză că eram atât de bătut în cap, am avut parte de o groază de certuri şi probleme care ar fi putut fi rezolvate foarte uşor dacă eram mai moderat. Dar, cum adolescenţii sunt orice numai moderaţi nu… Tragi-comic este că acum, după ce parcă am luptat împotriva lor cât timp am fost copil, mă simt nevoit să recunosc că părinţii mei aveau dreptate atunci când spuneau că, dacă aş face ca ei, aş ieşi mai bine.

Revenind la respect, că am lăsat în copac primul paragraf. Cum se câştigă? Păi, e simplu ca bună-ziua: nu aştepta să-l primeşti, fii tu primul care să-l oferi.

Nimic nu e gratuit.