WordPress 3.0, upgrade cu probleme. Din vina mea, desigur.

Backup-ul e mai sfânt decât Papa.

Bine, nu neapărat macro. Mai degrabă close-up. Şi nu neapărat pentru zgârciţi, ci pentru ăia care nu au bani, sau nu au chef să dea o căruţă de bani pe lentile close-up, burdufuri macro sau – doamne fereşte – obiective dedicate.

Pe foarte scurt, se ia una bucată lentilă de la un proiector defect, se ţine în faţa obiectivului şi, pentru a focaliza, se mişcă tot agregatul înainte şi înapoi.

Din păcate, e cam dificilă utilizarea sistemului ăstuia fără ceva care să ţină lentila fixată în faţa obiectivului; dof-ul e foarte mic şi din mână e cam greu de nimerit focalizarea, plus că, din cauza timpilor mari de expunere care ar rezulta din asta, nu pot închide diafragma suficient de mult încât să conteze.

Pe compacta colegului de apartament, cu zoom-ul dat la maxim, am reuşit să apropii şi mai mult decât ceea ce se vede jos.

Bine, ştiu că nu am inventat eu roata, da’ e interesant cum aproape orice lentilă convexă poate fi folosită pentru close-up/macro.

App, metoda cu două obiective de 50 montate faţă-n faţă cu un intel inversor scoate rezultate mult mai bune.

#1 + explicaţiile de rigoare, aici.

Pentru că aproape în mod sigur nu ştiţi, RPM Sports este numele firmei Irlandeze care produce Powerball-ul. Powerball-ul este un giroscop de mână, care… eh, da’ mai bine daţi click pe link-ul de mai sus şi vă prindeţi voi ce şi cum.

În acelaşi stil cu Zippo, toate Powerball-urile au garanţie pe viaţă, indiferent de natura defecţiunii. Cu alte cuvinte, dacă eşti dobitoc şi scapi “jucăria” pe jos, cel mai probabil vei putea primi o piesă de schimb (pentru că da, dacă-l scapi – mai ales în timp ce funcţionează – se strică). Eu, în ultimii patru ani, nu a trebuit să apelez la ei decât de două ori, de fiecare dată pentru înlocuirea unor piese roase de uzura normală.

Sistemul folosit de băieţii ăştia e simplu şi la obiect: completezi un formular şi, în maxim 48 de ore, primeşti un răspuns pe adresa de e-mail introdusă mai devreme, mail în care ori ţi se cer mai multe detalii, ori ţi se spune că pachetul a fost livrat. Personal, întotdeauna mi s-a răspuns în mai puţin de o oră. Totul, simplu, rapid şi curat, fără să încerce să-ţi bage beţe în roate, fără să te trateze ca ultimul rahat, fără să-ţi răspundă în două-trei zile. De fapt, mie mi-au răspuns, în ambele cazuri, în mai puţin de două ore.

Ca o mică paranteză, când spun livrat, mă refer la împachetat-etichetat-băgat în furgonetă. Ca dovadă: când am completat ultima dată formularul, mi s-au împleticit degetele şi am greşit adresa de livrare. Am observat greşeala abia când am primit mail-ul de confirmare, mail căruia i-am răspuns în ~ 5 minute după primire. Când a ajuns pachetul la mine, a venit cu două etichete – cea cu adresa greşită dedesubt, cea cu adresa ok deasupra.

Apropo de timpul petrecut pe drum. Prima dată mi-a ajuns plicul în aproximativ o săptămână. Acum, doar în 4 zile. Chiar două, de fapt, că în weekend poşta parcă nu lucrează. Patru zile, tocmai din Irlanda pââââââână-n curu europii, în Românica. Plus că toate taxele poştale au fost plătite de ei; eu nu a trebuit să scot nicio leţcaie din buzunar.

Toate astea, în condiţiile în care celor de la Fan Courier le-a luat două săptămâni să-mi livreze monitorul din Bucureşti până-n Botoşani. Două. Săp-tă-mâni. Nu mai spun de nesimţiţii care nu-ţi acordă garanţie fără ambalajul original, de ăia care niciodată nu repară echipamente pe motiv că, orice s-o întâmpla, e din vina ta sau, mai bine, de cei care, în loc să-ţi înlocuiască placa de bază defectă de la un laptop, scriu pe devizul de reparaţie că au înlocuit pasta termică (!!!).

În fine. Kudos RPM Sports!

În contrast total, zilele trecute am chemat pe cineva să-mi repare/cureţe aparatul de aer condiţionat. Înainte de asta, am trimis mail la 5 sau 6 firme, dintre care numai una mi-a răspuns – cea care a şi primit banii, de altfel.

Zilele trecute, am văzut prin autobuz un nene cu o jucărie tare-tare frumoasă: un hasselblad cu spate digital (un Phase One, nu ştiu de care), grip, blitz şi ceva obiectiv wide pe el. Omuleţul avea o moacă de pozar old-school şi era îmbrăcat cu o jachetă pe care scria hasselblad. În fine, impresionant. Genul ăla de impresionant care-ţi creează aşteptări înalte pân’ la cer. Adicătelea aşteptări de genul “wtf eu nu am să pot face niciodată aşa ceva!!!!111one” (în sensul bun).

Eh, tot regretând că nu am pescuit aparatul din geantă pentru a-i face o poză, îmi vine ideea să-l caut pe net; dacă tot avea jachetă cu hassy, e foarte posibil să fie foarte pasionat de marca asta (să nu-i spun fanboy) şi să se fi înregistrat pe ceva site-uri de fani. Aşa că-l caut, pentru început, pe site-ul hasselblad, în secţiunea utilizatorilor de hassy. Unde-i găsesc poza la profil. Din prima. Cu tot cu link către portofoliu. Dezamăgitor.

În fine, nu e treaba mea să spun dacă pozele omului îs sau nu de câcat. Numa’ că nu-s pe gustul meu. Deloc.

Am mai spus asta aici şi aici. Sunt oameni cu compacte care mătură pe jos cu majoritatea utilizatorilor de DSRL sau de alte aparate de fiţe. Sunt unii care nu mai folosesc nimic altceva decât camera de pe telefon şi care-şi expun lucrările peste tot. Sunt unii care nu au nevoie de Hasselblad, Bronica, Mamyia, Rollei sau alte nave spaţiale, ci doar de, aşa cum Cătălin foarte bine zicea, o Holga şi un bec chior.

Realizez că asta e a 3-a oară când bat tastatura pe tema asta. De ce mă repet, nu ştiu. De fapt ştiu, da’ nu vreau să recunosc.