E mare, grea, puturoasă şi, momentan, prost reglată. Are două roţi (pare-mi-se puţin cam descentrate), două cauciuce (care ar trebui schimbate cu unele de asfalt), una bucată cadru argintiu în stare ok-ish (noroc că e de aluminiu, că altfel era şi ăsta ruginit), pedale care par să trebuiască strânse, nişte schimbătoare julite şi lanţ murdar. Ah, şi dinam, deşi viitorul e pe leduri şi baterii.

E bicicleta pe care am călărit-o acum nişte ani, pe când eram la liceu, şi pe care plănuiesc să ajung la muncă de acum încolo. Cel puţin când vremea-mi va permite.

Are şi-un nume. Nu e de domnişorică, capitală europeană sau de floricică. Bine, e feminin, că ar fi fost puţin cam ciudat să călăresc un biciclet. Numa’ că numele e cam de porc. Pe bune, adică; o cheamă “Scroafa” (cu variaţiunile “fier prost”, “jeg”, “căcat de bicicletă”).

***

Tot legat de asta, trebuie să o şi ţin pe-undeva. Pe casa scării, în uscător sau în alte locuri dubioase nu o las nici bătut, aşa că locul ei e în apartament. Având în vedere că nu numai eu voi avea bicicletă şi că nu dispun de foarte mult spaţiu, trebuie să găsesc o soluţie pentru stocarea agregatului.

M-am documentat puţin şi, până acum, cea mai ok soluţie mi se pare asta. Dacă ştie cineva ceva mai bun (eventual care să fie compatibil şi cu bicicletele de damă), aruncaţi un comentariu pe-aici.

P.S. Foarte descriptiv titlul, eh?

În autobuz, pe undeva înainte de Răzoare, blocat în trafic şi fără nimic mai bun de făcut decât zgâit pe geam la toate motocicletele, scuterele, bicicletele şi oamenii care trec fără efort pe lângă mine, pe trotuar.

La un moment dat, apare un lucător de la rebu c-o ţigară-n bot, împingând agale un cărucior dintr-ăla de-al lor, cu coş de gunoi şi suport de mături, făraşe şi alte ustensile. Se opreşte, se uită la nenorociţii din maşinile din jur, se sprijină de-un stâlp din dreptul autobuzului, trage un fum, îşi aduce aminte că are ceva de făcut, mai trage un fum şi aruncă ţigara pe trotuar.

Scoate coşul de gunoi de pe stâlpul de care se sprijinise înainte, îl goleşte temeinic conţinutul în cărucior (pe bune, a verificat de vreo 2-3 ori să nu mai fi rămas nimic în coş), după care scoate o mătură şi se apucă să adune gunoaiele din jur. Din jurul mucului de ţigară aruncat mai devreme, adică.

Şi a făcut treabă bună. Nu a rămas nicio scamă, niciun ambalaj, nimic. În afară de chiştocul portocaliu, rămas în urma omului cu cărucior şi mături, tronând sfidător pe trotuar, la vreo juma’ de metru de coşul de gunoi de pe stâlp.

Fix la asta începi să te gândeşti atunci când observi cum banii pe care i-ai investit în România (taxele, adică) nu au “produs” niciun rezultat. Cu alte cuvinte, când vezi că nu obţii profit (în cazul nostru, profit = calitate a vieţii), te gândeşti să te opreşti din aruncat cu bănuţi şi, de ce nu, chiar să schimbi naibii afacerea.

Impozit pe dobânda din conturile curente? Pe bonurile de masă? Pe drepturile de autor? Vorbiţi serios?!!! Asta e tot ce-aţi putut scoate? Tot, tot?!!

Dar halatul, dragii mei? Halatu’ cu cât dracu’ se impozitează?

… oare dincolo o fi mai ieftin?

… test/experiment/exerciţiu/ceva de prelucrare.

Mă urc eu astăzi într-un autobuz, fericit că am prins locul din faţă. Ăla care are în dreapta un loc pe care poţi pune mâna, rucsacul, sacoşa, etc.

Aşadar mă aşez hotărât pe scaun  (şi fericit – am menţionat oare că eram fericit?) pun rucsacul acolo şi mă sprijin în cot. Numai că cotul meu propriu şi personal carele este el nu a întâlnit suprafaţa dură şi plăcut texturată a plasticului autobuzului, ci ceva tare, noduros şi uşor umed. Da, umed. Şi noduros.

Starea-mi de fericire deja începea să treacă, uşurel, la fel de uşurel cum trece o gripă. Adicătelea nu te trezeşti într-o bună dimineaţă vindecat, ci te chinuieşti olecuţă. Ba te mai ustură puţintel ochii, ba-ţi mai curge nasul, ba te ustură gâtul. Ştiţi voi; uşor-uşor până când scapi de chin. Aşa şi cu fericirea asta. Ca o boală.

Unde eram? A, tocmai voiam să verific în ce naiba mi-am înfipt cotul. Aşa că mă uit. Şi văd asta:

Sâmburi de ceva. Caise, zarzăre, prune, rahat fondant. Nu ştiu de ce anume erau, nu mi-s expert în sâmburi, da’ ştiu sigur că erau prea mari să fie de cireşe. Sâmburi mestecaţi de o maimuţă sau de un maimuţ, după care scuipaţi puşi ordonat, grămăjoară, într-un colţ. Poate nu-i vede nimeni. Sau poate nu pune nimeni cotul, geanta, plasa, copilul pe ei. Că, deh, îs scârboşi şi e nasol să i se întâmple cuiva cele de mai sus.

De fapt, cred că tocmai din cauză că-s scârboşi, mestecătorul de fructe nu i-a strâns într-un şerveţel, o bucată de hârtie, un fluturaş cu PeNeLe sau, de ce nu, fix şi direct ad labam (adică cu mâna, obsedaţilor) şi nu i-a dus la un coş de gunoi, ceva. Ştiţi voi, chestia aia în care omul modern îşi pune… gunoiul.

Dar nu, nu e vina maimuţului/ei; toată treaba asta trebuie să fie vina mea: nu m-am uitat unde mi-am pus cotul. Nu e ca şi cum nu ar fi trebuit să mă aştept la chestii de genul.

Ştie cineva de ce au început să apară în cutiile poştale gunoaie ca astea de mai jos?

Edit: Pun şi versiunea color, că-mi place cum arată: