Mai scurt!
Încercând să-mi dau seama cu ce se mănâncă blazarea (acuzat fiind, desigur, de aşa ceva – cine ştie despre ce-i vorba… chiar aştept un răspuns), m-am pus pe căutat în lungul şi latul interneţilor. Chiar pe prima pagină cu rezultate scuipate de gugăl, dau peste un thread interesant de pe softpedia, thread în care un anume Radu Herjeu încearcă să pornească o discuţie pe tema acestei, bat-o vina, blazări. Thread-ul e suficient de vechi încât să fiu înjurat cu patos dacă aş îndrăzni să-l dezgrop - de prin 2005, adicătelea – iar unii comentatori îs vechi cunoscuţi (virtuali, să mă fac înţeles, nu i-am şi nu cred că aş dori să-i cunosc vreodată în realitate), chestie care mă împiedică înc-o dată să-mi expun părerea de troll pe forumul respectiv.
Până acum câţiva ani, când mi s-a cam luat de sportul ăsta (la vremea respectivă era vorba de plictiseală, nu de dezgust), am umblat şi participat la discuţii pe diverse forumuri româneşti sau străine, dar nu am observat niciodată până acum cât de acizi, cât de gratuiţi şi superficiali pot fi comentatorii de pe aceste liste de discuţie. În loc să facă un efort şi să înţeleagă despre ce este vorba, să discute pe tema dată, să contribuie cu ceva util sau să tacă naibii dacă nu au nimic de valoros de adăugat, dragii comentatori începuseră să se plângă că iniţiatorul topicului a scris prea mult. Bine, am tras-o de păr puţin, au fost 2-3 care au zis ceva cât-de-cât legat de subiect, dar discuţia a fost omorâtă, până la urmă, de tembelii care se plângeau că textul respectiv e mai lung decât un SMS.
În fine, nu vreau să o lungesc prea mult – doamne fereşte, or urla comentatorii invizibili că poluez virtualul cu prea multe simboluri – aşa că am să dau link-ul către thread-ul despre care vorbeam şi am să închid rapid, cu o concluzie dureroasă: cel care a vrut să discute pe tema blazării a fost învins tocmai de ignoranţa şi de nasul purtat mult prea sus de către tovarăşii virtuali. Cel puţin asta pricepe subsemnatul deţinător de bostan în colţuri că ar fi blazarea: o combinaţie scârboasă de comoditate, nas purtat pe sus, parfum de superficialitate şi gust amar de ignoranţă.
(Puii mei, chiar aşa mă vede lumea pe mine? Asta-i imaginea pe care-o proiectez în societate? Nasol.)
De fapt îmi cer scuze, chiar o voi mai lungi şi voi mai arunca cu ceva text în virtual. De dragul posterităţii, voi copia mai jos editorialul despre care am vorbit până acum (dacă autorul are ceva de obiectat, aştept un semn şi-l dau jos):
Sa vorbim astazi despre blazare. N-o sa-mi intitulez editorialul “Blazarea la tineri”, asa cum ar suna unul din sutele de referate care impanzesc Internetul, tocmai bune de a fi copiate si servite drept creatii proprii unor profesori mult prea naivi sau dezintereasati.
Adolescent fiind, nu cred ca mi-am pus vreodata problema daca sunt sau nu blazat. Eram mult prea preocupat sa traiesc, sa incerc sa-mi construiesc un univers solid, bazat pe oameni si pe valori. Daca m-ar fi intrebat cineva, as fi raspuns cu tarie : “Nu, nu sunt blazat !”. Ma interesau atatea lucruri, zilele mi se pareau prea scurte si noptile prea lungi. N-aveam suficienti ochi sa citesc si suficiente minute sa aflu lucruri noi. Aproape fiecare zi aducea cu ea noi oameni, cu misterele lor, cu frumusetile lor. Trebuiau descoperiti, intelesi, iubiti.
Blazarea e negarea cautarii. E incremenire. E inghet. E indiferenta. Viata e cautare. De la mediul cel mai propice, la filosofia cea mai potrivita acestuia. De la explicatii la intelegerea fenomenelor. De la trasarea drumurilor, la alegerea celui mai bun si, implicit, a partenerilor de calatorie. Viata inseamna miscare. A gandurilor, a sentimentelor. Inseamna framantare si cautarea echilibrului. Dar acela care evolueaza mereu. Nu cel incremenit in automultumirea data de gasirea unui caldut, fie el si mediocru.
La 16, 17 sau 18 ani incepi sa te cauti. Alergi dupa tot felul de Fata Morgana. Te lovesti cu capul de pereti, te impiedici, te ridici si alergi mai departe. Fiecare zi inseamna noi intrebari, noi raspunsuri, noi reevaluari ale raspunsurilor de ieri.
Sigur, poti privi lumea ca pe ceva exterior tie. Ca pe un sat in care cobori de pe varful inalt de munte pe care te-ai refugiat, pentru a cumpara paine sau a munci cate ceva ca sa strangi banii necesari repararii carutei. Poti sa-i privesti pe ceilalti ca pe niste actori, in spatele mastilor carora nu se ascunde nimeni, facand astfel inutil efortul de a privi si intelege. Poti sa te ignori ca om si sa reactionezi la stimulul cel mai puternic. Poti abandona hatisul ideilor si poti adopta ca decor de viata sistemul autoreglabil de instincte. Poti renunta sa-ti mai pui intrebari in favoarea linistii pe care ti-o da absenta raspunsurilor. In momentul in care nimic nu te mai intereseaza, inseamna ca nimic nu mai solicita efortul, ideile, implicarea, responsabilitatea ta. Nimic important de avut, nimic de pierdut, nu-i asa ?
Mirarea face parte din sistemul intelegerii. Absenta ei nu denota intelepciunea ci lipsa oricarui interes pentru a deslusi mecanismele universului din care faci parte. Indiferenta fata de oameni, fata de motivatiile lor, fata de sistemul de trairi si creatii, este cea mai sigura cale de a nu ajunge niciodata “sclavul” relatiilor umane, atat de costisitoare ca timp si afecte.
Viata e prea scurta pentru a ne complica, nu ? Si incepi sa elimini toate acele elemente care ti-o ingreuneaza, care par sa ti-o scurteze. Si te transformi, incet, intr-un organism ale caror unice reactii sunt determinate de elementele care ii asigura supravietuirea.
De atatea ori am spus si eu ca nimic nu ma mai mira. Si, in fiecare zi, descopar cu multa placere ca ma mira o multime de lucruri. Atunci cand ma mir, ma simt viu. Atunci cand incerc sa inteleg, am senzatia ca eu tin haturile vietii si nu invers. In fiecare zi descopar cate vieti ar trebui sa traiesc pentru a vedea tot, a simti tot, a intelege tot. Cati oameni ar trebui sa iubesc si cate ganduri si sentimente ar trebui sa le daruiesc.
Atunci cand esti crescut cu ideea ca nu conteaza in viata decat satisfacerea nevoilor de baza, devii “imun” la orice influenta din partea celorlalte componenete ale acestui miracol care este existenta omului. Pui pe pilot automat si incerci sa rupi, cu manile atarnand pe geam, cat mai multe frunze pe care sa ti le asterni la capatul drumului ca sa poti adormi linistit.
A fi blazat inseamna a nu fi om. Inseamna sa reprimi in tine exact acele impulsuri care deosebesc omul de animal. Inseamna ca iubirea ta sa fie una instinctuala si superficiala. Ideile tale sa fie sablonarde si liniare. Diminetile sa semene cu serile. Inseamna sa te condamni singur la o continua ratacire printr-o padure de copaci impietriti, cu forme umane.
Sa fii blazat inseamna sa te negi. Iar noi suntem construiti pentru a ne afirma. Ca fiinte umane.
