Unii-s cu gramatica, alţii cu băsescu, boc şi udrea. Cât timp avem pâine şi ocazia de a face circ, tragedia nu mai contează.

De aici.

Astăzi, după ce a coborât din lift la etajul ei, o vecină mai în vârstă m-a întrebat: “Şi, cât ai dat până la urmă pe apartamentul ăla?” Direct în faţă, fără “bună ziua”, fără să se prezinte, fără să-mi ureze bun venit, fără să mă întrebe din ce colţ al ţării am ajuns aici, fără nimic. Doar atât o interesa, cât am dat eu pe apartament.

I-am spus că nu e treaba ei şi că, dacă vrea să ştie cât mai costă un apartament în zilele astea, să arunce un ochi pe anunţuri. Nu ştiu dacă am greşit zicându-i asta sau nu, dar mi s-a părut puţin cam deplasată curiozitatea ei vis-a-vis de cheltuielile mele. Da, puteam fi mai diplomat dar… pentru ce?

ITP-ul se face doar de formă. Sunt prea multe maşini care ori au manetele de semnalizare lipsă, ori becurile arse, ori pur şi simplu nu-s dotate cu semnale. Trebuie să fie o defecţiune tehnică, zic; refuz să cred că şoferii sunt atât de dobitoci încât să uite să dea semnal înainte de a schimba direcţia de mers.

Oglinzi? La fel ca semnalele; ori îs sparte, ori îs strâmbe, ori unghiul mort e suficient de mare încât să ascunzi în el vreo două-trei camioane.  Asigurare înainte de a pleca de pe loc? Haha, vise, monşer.

E ceva absolut normal să faci la dreapta de pe banda doi sau trei. Sau să faci la stânga de pe banda 1. Sau să mergi înainte cu semnalul de dreapta/stânga aprins. Sau să-mi tai faţa, că deh, dă-l naibii de biciclist, se opreşte el undeva, cumva. Sau să mă trimiţi în origini şi să mă inviţi pe trotuar din cauză că eşti prea chior să vezi ditamai animalul care pedalează pe banda 1 (apropo, dpdv legal, bicicliştii nu au ce căuta pe trotuar în absenţa unei piste speciale amenajate acolo).

Bicicliştii care nu respectă regulile de circulaţie. I-aş bate cu pompa până când le-aş învineţi fiecare centimetru de piele. Apoi, le-aş lua fiecare os la trosnit. Nu de alta, da’ măcar să fie făcută treaba manual, metodic, nu la întâmplare de vreo maşină care circulă regulamentar (pe cât de regulamentar se circulă-n Bucureşti). Se trece pe roşu, nu se acordă prioritate, intersecţia se traversează pe trecerea de pietoni, se merge pe stradă şi trotuar ca şi cum pe bicicletă ai fi în acelaşi timp şi vehicul şi pieton (da, cât timp eşti cu ochii-n patru şi realizezi că nu trebuie să incomodezi pietonii, e ok să mergi pe trotuar, dar nu e ok să faci slalom sau să sari ca dobitocul de pe trotuar pe stradă şi vice-versa).

Pietonii care traversează de-am-boulea, la 10 metri de trecere, pe trecere dar pe roşu, la mama dracului, pe mijlocul bulivardului (de exemplu, dobitocii care traversează aiurea Bd Magheru la oră de vârf).

Pietonii care aşteaptă la trecere pe mijlocul primei benzi şi care, atunci când sunt claxonaţi, ori te înjură, ori se uită năuci la tine fără să facă nimic, de parcă nu ar pricepe ce naiba cauţi tu pe bucata lor de stradă. Foarte puţini sunt cei care chiar se trag înapoi pe trotuar.

Pistele pentru biciclete, atât de mult înjurate de pietoni, biciclişti şi şoferi (că, în teorie, nu mai au cum să-şi lase maşina pe marginea drumului). E bine că există şi că cineva s-a gândit să le facă. E rău că nu au fost făcute cu cap. IMHO, ar fi trebuit îngustate puţin benzile auto, trasate pe asfalt (nu pe trotuar – aşa scăpând de problema pietonului rătăcitor) şi izolate de restul străzii prin stâlpişori plasaţi din metru în metru. Sau, pisici, nu zic că soluţia asta e cea mai bună. Da’ e plin netul de idei mult mai răsărite decât benzile galbene trase aiurea pe trotuar de autorităţi.

Apropo de autorităţi şi piste de biciclete, poliţia nu-şi face datoria. Pe Regina Elisabeta sunt şiruri-şiruri de posibili contribuitori la bugetul prin amenzi, toţi parcaţi fără nicio problemă pe benzile de biciclete. Drept dovadă, în fiecare zi, un dobitoc îşi lasă Touaregul parcat de-a latul trotuarului din faţa Facultăţii de Drept, încurcând atât pietonii cât şi bicicliştii. Dacă cineva i-ar aplica o amendă micuţă timp de o săptămână, să zicem, oare ar reuşi să-şi găsească un alt loc de parcare?

***

Sunt şi lucruri bune, desigur. Şoferi care-ţi acordă prioritate, care-ţi fac loc pe marginea străzii (deşi nu prea aş avea ce căuta pe acolo), pietoni care, deşi merg pe pista de biciclete (hai, sincer acum, uneori pista aia e cât tot trotuarul) dar care sunt atenţi şi se dau la o parte dacă te văd sau dacă-i claxonezi (scurt, nu ca istericul). Da’ sunt cam rare. Rare – rare.

De când am început să mă joc de-a pozarul, nu am mai putut privi lumea din jur cu la fel de multă indiferenţă ca înainte.

Trăsături, semne, ticuri, umbre, colţuri, culori, trăiri, sentimente, gesturi, reflexii, refracţii, diagonale şi modele repetitive.

Toate, aşa cum spune şi Cabral, în mod normal ignorate. Toate, atât de fascinante odată ce înveţi să le priveşti şi analizezi.

Ca un mic voyeur.

Se răspunde la telefon cu “alo, da”, “îhî, spune”, “salut”, fără niciun “bună ziua, firma-lui-peşte-prăjit aici“ (o singură dată mi s-a întâmplat ca cineva să se recomande), eventual cu o voce de parcă tocmai l-ai deranjat pe om în timp ce se căca, de am impresia că am greşit numărul şi am tendinţa de a-mi cere scuze şi a închide telefonul. Asta dacă, în primul rând, are cineva binevoinţa de a răspunde la telefon.

Pe pagina de internet nu găseşti date de contact, program, nimic. Nu mai spun de o hartă cu locaţia magazinului, că deja cer prea mult.

În magazinul online nu se găsesc aceleaşi produse ca în magazinul bricks and mortar. Online-ul e plin de produse care nu mai sunt în stoc, care nu se mai produc de câţiva ani buni dar care încă sunt trecute pe site, preţuri puse de-ampulea, nume greşite, descrieri lipsă sau puse de la un produs la altul, etc. Iar dacă te pune dracu să suni şi să ceri detalii, ai să afli că vânzătorul nu ştie exact cât costă, sau dacă are aşa ceva în stoc. Nu ştie! Cum naiba să nu ştii cât costă sau dacă ai ceva în stoc sau nu?!!

Magazinul habar n-are ce face service-ul, service-ul te pune să suni din nou la magazin pentru a verifica dacă au o piesă de schimb, magazinul te trimite-napoi la service chiar dacă, fizic, astea două sunt în una şi aceeaşi clădire. Punctul de vânzare 1 e total separat de Punctul de vânzare 2: nu se ştiu stocuri (de verificat, verifică clientul, că doar e prost, are bani şi poate suna fără greaţă la alte 3-4 numere), nu cunosc programele de funcţionare, adresele, detaliile despre livrare în caz că se cumpără online. Nimeni nu ştie nimic, toată lumea-i agăţată-n pom.

În Bucureşti există o nişă larg-deschisă, gata de a fi cucerită de primul patron cu un minim de bun-simţ: cea a magazinelor serioase de biciclete/piese de biciclete, în care nu eşti tratat de parcă ai fi un puştache de 12 ani. Şi chiar dacă aş avea 12 ani…

Iar dacă cineva spune “hai frate, dă-o-ncolo, sunt doar bicle”, hai să privim problema aşa: un vânzător de scobitori, dacă nu se comportă profi, rămâne fără afacere în maxim 3 luni. Pentru că aş prefera să-mi cumpăr scobitorile de la unul care-mi spune “bună ziua” decât de la ăla care mă întâmpină direct-în-silă cu “Câte pachete vrei?”. Cam în acelaşi stil cu ăsta.

Iar eu de 4 zile sunt pieton din cauză că nu reuşesc să găsesc rim-tape, pentru a nu mi se mai sparge naibii camera din cauza jantelor.

Am fost cu Tsk, Jamayk, Vlăduţ (n-am link cu poze) şi Camelia. Am făcut poze, ne-am simţit bine şi ne-am bronzat ca tractoriştii. Eu, cel puţin, am plecat de acasă cu capu-n sacoşă – nici măcar apă nu am luat la mine, d’apăi cremă de protecţie solară.

Am intrat uşor (noroc că ne-a spus Jamayk să plecăm mai repede) dar după ce s-a sfârşit show-ul am stat vreo 30-40 de minute până când am reuşit să scoatem maşina din complexul Otopeni.

Apropo de show, a fost extraordinar (cu atât mai mult cu cât a participat şi Jurgis Kayris, un campion mondial). Dpdv al organizării, s-a văzut că oamenii din spatele evenimentului s-au chinuit să facă în aşa fel încât totul să fie cât mai ok: intrarea gratuită, parcarea la fel, corturi cu băuturi şi mâncare, au amenajat şi un cort de unde se puteau cumpăra şepci şi dona bani pentru sinistraţii din Moldova (afaik banii din vânzarea şepcilor tot către ei se duceau). Nu ştiu dacă erau şi toalete, dar nu am avut nevoie aşa că nu le-am căutat.

Singura bilă neagră a fost aglomeraţia de la intrare şi ieşire, dar şi aici s-a făcut tot posibilul pentru a fluidiza traficul (erau agenţi de poliţie peste tot prin parcare – care chiar îşi făceau treaba), aşa că e mai degrabă o bilă… gri.

Pe foarte scurt, eu am luat microbul de la ‘nea iLL (mai mult sau puţin, că aveam deja biclă, da’ eram prea putoare să o aduc în bucureşti). De la mine s-au mai molipsit doi: don’şoara prietenă, care şi-a luat acum două zile biclă, şi colegul de apartament care de astăzi dimineaţă (sau de aseară, mie abia acu’ mi-a spus) călăreşte o ţoaclă de la Decathlon.

Într-altă ordine de idei, ieri seară am observat că bicicleta cam stătea pe janta din spate.  Am scos camera, am găsit găurica dar, cum nu aveam niciun kit de peticit găurile din cauciuce, nu am reuşit să o repar până dimineaţă. Astăzi am mers cu autobuzul. Meh.

PS: îmi cer scuze pentru cele 3 postări consecutive cu/despre ţoacle. Nah, mi-am găsit jucărie nouă.

Cu autobuzul, dacă plec la ora 8, pe un traseu de aprox 7 km, fac în jur de o oră.

Cu bicicleta, pe aproape acelaşi traseu, am făcut astăzi dimineaţă 30 de minute. A se lua în calcul că-s ditamai animalul şi abia pedalez, că bicicleta e foarte grea, că am uitat cum naiba să ridică roata pentru a sări borduri, că e prima tură mai lungă din ultimii 4-5 ani şi că nu m-am încumetat să merg pe drum, doar pe trotuar.

Faza amuzantă e că, prevăzător, am plecat de acasă astăzi dimineaţă la 7:30. Vorba aia, cine ştie cât fac pe drum? Eh, şi eu, floricică-floricea, la ora 8 eram în clădire. Cu o oră înaintea începerii programului, adicătelea. Timp berechet pentru micul dejun. )