Unul dintre puținele lucruri care-mi plac în Bucureștiul din lunile calde ale anului, este lipsa aglomerației. Oamenii “mari” își iau concedii, elevii și studenții pleacă de nebuni prin țară, la munte, mare sau bunici, bătrânii rămân în case din cauza caniculei. Orașul se golește, mașinile parcă intră în asfaltul încins, aerul – deși fierbinte – e parcă mai curat. Se poate ajunge destul de ușor cam în orice parte a Capitalei, timpul petrecut pe drum este aproape înjumătățit și înghesuiala parcă nu mai este chiar așa de mare în mijloacele de transport în comun.

Dar, odată cu dispariția celor tineri din oraș, se pare că se reduce drastic și numărul telefoanelor cu empetrei dotate cu difuzoare puternice și manele pe cardul de memorie, tinute în mână in mod ostentativ de către un distrus cu DG scris mare pe jacheta de bazar. Țăranul de București pleacă în vacanță, dispare fără urmă, ca și cum ar fi un misionar al cărui singur scop este să întindă molima numită prostie în fiecare colț al țării. Și, de cele mai multe ori reușește, dovadă fiind numărul tot mai mare de imbecili pe a căror carte de identitate stă scris “România”.

Totul e bine și frumos, până pe la mijlocul lunii Septembrie. Dintr-o dată, cele 20 de minute cu 385-ul din Ghencea până în Unirii se transformă în 40. Tramvaiul 41 nu mai stă doar 2 minute într-o intersecție, stă pe puțin 5 până prinde loc să treacă, mulțumită dobitocilor care intră aiurea în intersecție și o blochează.

Tot pe atunci, începi să ai probleme cu nervii datorită idioților care se apucă să se întreacă în puterea difuzorului de la telefon. Pe manele, desigur. La început sunt doar doi, după care se mai trezește un “șmecher“ în celălalt capăt al tramvaiului. Apoi, încă unul simte nevoia să se laude cu scula lui bleagă cu empetrei. Se mai găsesc unii cu chef de distracție, probabil în culmea fericirii că au ajuns în groapa de gunoi numită București, care se apucă să danseze în tramvai. Pe manele. Sau câte o pipiță, dintr-a cărei gură nu ies decât organe sexuale – masculine și feminine – și reclame la atât-de-cunoscutul săpun “Fa” (adică:”Fa, ești super tare, fatooooo”), care falsează pe jegurile lui puță guță (oare chiar se poate falsa pe așa ceva??).

Liniștea, cu care repede te-ai obișnuit în acele trei luni, se duce dracului, neuronii încep din nou să se sinucidă din cauza stress-ului excesiv, chelia începe să se mărească.

Dar nu am terminat! Mai există o specie de animale bipede care ascultă lăbăreli prin mijloacele de transport în comun. Acele persoane care ar vrea cică să aibă bun simț și să folosească minunea tehnologică numită “căști”. Fără absolut nicio grijă pentru sănătatea aparatului lor auditiv, vrând probabil să intre în atmosfera de petrecere ce pare-se că se potrivește de minune cu falsitățile numite manele, dau volumul atât de tare, încât căștile alea minuscule se aud la cel puțin 3 metri. Niște căcaturi de căști. Dacă le spui că te deranjează, îți răspund cu un tâmp “Ce vrei, bă? Am căști!”

Ies din bloc, cu un strat de aer cald încă gravitând leneş pe sub hainele mele, amintire plăcută a “climei” de sub pătură. Frig. Ploaie. Lumină. E prea întuneric în apartamentul ăsta. Mă ustură ochii. Strâng pleoapele şi mă uit dezorientat în jur… mda, tot în dreapta trebuie să merg pentru a lua autobuzul. Tuşesc nervos, scuip gunoiul ce s-a adunat în gâtul meu peste noapte şi mă îndrept agale spre staţia de autobuz. Nicio grabă.

Ajung în staţie şi mă sprijin de un stâlp, aşteptând un autobuz sau troleu care să ajungă până la Romană sau Universitate. Vine un troleu bun… Toată lumea din staţie se îngrămădeşte în el. Turmă de oi proaste. E prea plin pentru mine, nu am chef să stau îngrămădit. Mai aştept. Oricum, mai văd vreo 3-4 maşini ce aşteapă să se facă verde în intersecţie, la nici 50 de metri de mine. Asta e mişto aici… Am de ales între vreo 5 sau 6 maşini cu care să ajung în centru.

368. Este liber, mă urc în el, îmi scot cartea şi mă pun pe citit. După vreo 6 pagini, ridic ochii din carte, să văd unde am ajuns. Nicolae Găină. O staţie. Mă uit la ceas, văd că mai am cam o oră până când ar trebui să ajung la servici, înjur în gând şi mă cufund din nou în lectură. Încă 4 pagini, Răzoare. 3 pagini, Eroilor. 4 pagini, aud cum se deschid uşile din nou, tot Eroilor. 2 pagini, iarăşi se deschid uşile, tot Eroilor… două paragrafe, Eroilor, 30 de minute până la servici…

Îmi bag picioarele, aştept să mai deschidă şoferul uşile încă o dată şi ies din autobuz, luând-o la pas rapid spre staţia de metrou. Ghinion, trebuie să schimb la Unirii, sigur întârzii.

Metrou, 200m pe jos, servici. 20 minute intârziere.

1. Se primeşte un mass tâmpit.
2. CTRL+C
3. CTRL+V de vreo 20 de ori catre cel care a trimis iniţial mesajul
4. “Ce ai bă, eşti tâmpit? Te şterg din listă!”

Problem solved.

Acum, cu ocazia noii mutări, în apartament suntem doi pinguini. Adică doi utilizatori de Linux. Eu oarecum nou, cu doar 3 ani de “experienţă” neîntreruptă în spate (am mai avut niscaiva tangenţe încă de pe acum 6-7 ani), şi colegul de apartament, parcă scos din ţiplă, cu aprox 1 an de utilizare (de vreo 6-7 luni nu mai e pe dual-boot).

Eu sunt obişnuit cu linia de comandă. Toate setările sistemului sunt făcute editând fişierele de configurare; muzica iese din moc, filmele din mplayer, iar links2 e sfânt când crapă X-ul şi ai nevoie de gugăl. Distribuţia – Debian Sid; interfaţa grafică – KDE simplist, fără widget-uri (sau cum naiba s-or numi), fără Compiz-Fusion, nimic. Am folosit şi fluxbox cam 6-7 luni cu plăcere, numai că m-am hotărât că am nevoie de puţin bling-bling.

Colegul de apartament are instalat un Kubuntu. KDE şi el, dar de data asta încărcat cu toate rahaturile posibile. Calculatorul, deşi e oarecum identic cu ce am eu (placă video mai bună şi parcă oleacă mai mult ram), se mişcă ca un cur. CLI-ul e cel mai mare coşmar al lui, preferând să dea 100 de click-uri în loc să scrie o linie de comandă.

Acum vreo 2-3 zile, colegul de apartament vine la mine, incredibil de entuziasmat. Tocmai îşi instalase un căcat de aplicaţie care-ii permitea să monteze imagini iso, Furious ISO Mount. Când îl întreb sec “de ce nu foloseşti mount-ul?” face ochii cât cepele şi mă întreabă “ce să folosesc?”… Uhmmm “Comanda mount… mount -o loop /cale/catre/fisierul.iso /mnt/iso/“, la care omul îmi răspunde “ăăă se poate aşa?”

De ce să instalezi un program care: 1, îţi ocupă aiurea memorie; 2, consumă aiurea procesor; 3, trebuie să dai douăj de click-uri până montezi imaginea aia; 4, cine ştie cum e scris şi cât de stabil e (mai ţineţi minte prostia aia de aplicaţie pt ubuntu care instala ca prin magie o groază de non-free-uri şi, eventual mai buşea şi sistemul? – nu mia ţin minte cum se cheamă, din păcate)

Cât de greu să fie să citeşti un man sau să dai un search pe gugăl? Sau să întrebi pe altcineva. Sau, mai bine, să renunţi, după un an de Linux, la obiceiurile de doi bani ale utilizatorului de windows?

E o carte interesantă, gen. Dar e, gen, tradusă de-ampulea, gen, aşa că m-a cam zgâriat pe retină, gen. De asta spuneam, acu ceva timp, că aş prefera să o citesc în limba ei, gen, “maternă”, să nu fiu nevoit să urlu de fiecare dată când citesc “gen”, gen.

Nu înţeleg de ce Rromânu trebuie, gen, să traducă totul ad-literam, gen. De exemplu, “like”-ul folosit cu disperare de vorbitorii de limbă engleză gen analfabeţi, nu trebuie tradus în limba rromână “gen”, pentru că arată şi sună de-am pulea, gen. Gen, pula mea…gen, gen.

Şi da, mi-am adus aminte de “gen”, citind la Cabral…gen.

Spuneam în vara asta că am de gând să mă apuc de scris mici recenzii, având de gând să mă concentrez în mare parte asupra localurilor care m-au dezamăgit. Dar, la scurt timp după ce mi-a venit ideea asta, am ajuns la concluzia că pur și simplu nu are rost să umplu pagini virtuale cu păreri și impresii despre crâșmele care mi-au displăcut. Pur și simplu, nu merită efortul.

Așa că, în loc să mă concentrez asupra jegurilor, m-am apucat de căutat o cafenea care să mă reprezinte, un locșor care să urle orgasmic din toate colțurile “DA, aici e locul tău”. Culmea, în timp ce căutam febril un loc în care să mă simt ca și cum aș fi, într-un fel, acasă, am uitat de localul ce-l frecventez de vreo 2 ani, de pe când mă mutasem aproape de Drumul Taberei. Căutam proverbialul pai, în timp ce în ochiul meu era o bârnă.

La intersecția dintre Bd. Drumul Taberei și Str. Sibiu, chiar în spatele complexului Favorit, se află o cafenea puțin mai specială, înconjurată de verde, un local care parcă mă transportă într-o altă lume, un loc vechi, liniștit, ferit de aglomerația și ticăitul stresant al timpului ce nu se uită niciodată în urmă, Pardon Cafe.

La prima vedere… nu, nu pare o cafenea obișnuită. Afară, catargul, plăcile de fier taiate în zig-zag și atârnate de marginea superioară a clădirii, perdelele dintr-o țesătură rărită, învechită, cuferele de la intrare, pozele vechi de la geamuri, alb-negru sau sepia, Citroen-ul 2CV galben, bătrân, plin de stickere, ca și cum tocmai s-ar fi întors dintr-o călătorie în jurul Pământului. Înăuntru este cald, dar nu din cauza caloriferelor (care, din câte am observat, lipsesc cu desăvârșire) ci din cauză că tot localul este plin de obiecte înnegrite de mâna timpului: niște schiuri vechi, din lemn, atârnate de tavan, un telefon antic, câțiva clopoței de recepție, un radio mai bătrân poate decât bunicii mei și multe, multe alte lucruri ce nu se mai găsesc decât printr-un anticariat sau în vreun pod de casă bătrânească. Istorie, personalitate…

Muzica este diversă, de la jazz săltăreț, la blues melancolic, la rock liniștit sau chiar muzică destul de recentă, dar de bun gust. Nu am auzit niciodată prostii electronice, rap ieftin, ozone, akcent (așa se scrie?) sau, doamne-ferește, muzică de negri mititei. Dacă, în timpul zilei, volumul nu este dat prea tare, putându-te înțelege cu cel din fața ta fără a fi nevoit să vorbești mai tare decât de obicei, seara muzica este dată puţin mai tare, de multe ori fiind nevoit să… urli.

Oamenii ce populează mesele formează un ghiveci multicolor, un amestec interesant și divers, format din costume de birou, tricouri negre, bluze casual, căsti de motocicliști și hanorace.

Servirea e super ok. Chelnerițele se mișcă repede, sunt calme, liniștite, cu bun simț. Dacă de multe ori când ies la o terasă sunt agresat de privirile pline de aroganță și nesimțire a chelnerilor, aici nu m-am împiedicat niciodată de chestia asta. În plus, dacă s-a întâmplat să nu las nimic bacșiș, nu am fost privit niciodată cu silă sau răutate, ca în alte cafenele. Totul a fost ok, nicio problemă. Preţurile sunt normale, o cafea sau un ceai costă 5 lei, o apă 4 lei şi berea e de la 4 la 11 lei.

În loc de încheiere, vă las să-l ascultați pe Ray Charles cântând “Georgia on my mind”, melodie pe care am plecat seara trecută din Pardon Cafe.

Da, mă prind greu. Acum am observat că are şi eu PR. PR 3, chiar. Adică trei.

Răsfoind feed-urile de dimineaţă, aflu de la MediaFax că rectorul Universităţii Româno-Americane, Ion Smedescu, a încetat din viaţă.

Chiar dacă a fost rectorul universităţii în cadrul căreia am terminat cursurile Facultăţii de Informatică Managerială, nu mă afectează atât de tare faptul că a plecat dintre noi.

De fapt, chiar e bine că a decedat. Trebuia să iasă la pensie acum mulţi ani şi din cauza lui am stat cu frica în sân timp de 3 ani, pentru că erau şanse mari ca diplomele de licenţă să nu mai fie recunoscute de Ministerul Educaţiei. Adică asta ar fi însemnat 3 ani pierduţi şi o mulţime de bani vărsaţi aiurea în conturile Universităţii.

Cu riscul de a părea (şi mai) nesimţit… drum bătut.

Sursă imagine: Mediafax.