Despre parole şi alte năstruşnicii inventate de mintea lu’ omu
Treaba cu parola ni se întâmplă, cred, tuturor.
Dacă suntem corporatişti, ne expiră de regulă odată la nişte săptămâni, o schimbăm şi o uităm. Dacă estem cu bun-simţ, ne mai schimbăm parola la mail sau la ym. Nu des, aşa, o dată la 5 ani. După care, desigur, o uităm. Dacă nu suntem cu bun simţ, o lăsăm scrisă pe un post-it lipit de monitor şi se ocupă antisocialul de la IT să o schimbe pentru noi. Dacă lucrăm în IT sau în departamentul Paranoia, folosim parole diferite pentru fiecare cont şi fiecare răhăţel care trebe’ protejat. Parole pe care, în şpirtul securităţii, le schimbăm. Des. Şi pe care le uităm la fel de des.
Scăparea, de cele mai multe ori, stă în link-ul ăla simpatic “I forgot my password” sau într-un telefon dat dibaci către ăla care se ocupă cu resetatul drăcoveniilor ăstora.
Dar cum dracu recuperezi 70 de giga de date protejate într-un volum criptat cu TrueCrypt cu o parolă pe care nu ai mai folosit-o de 3 ani jumătate, mai exact de când ai accesat ultima dată respectivul volum?!
Fir-ar ale naibii de conexiuni neuronale pierdute în negura timpului şi-n aburii alcoolului!
Ma declar din start un user delasator intr’-ale cultivatului de parole. Parol!
Unde nu e, nici baiatu’ de la IT nu ar trebui sa ceara…Inteleg si nu inteleg schimbarea parolelor. Si stiu ca fara dansele sansa sa ne trezim in curu’ gol dintr-o data in fata (ne)cunoscutilor este foarte mare.
But still, frenezia asta da protectie si control ma depaseste uneori. Conclud: 2 parole mari si late. O a treia nu ar face altceva decat sa imi compromita ordinea interioara
).
Frenezie de control? You’re being a psychologist again.
))