Pe la începutul anului trecut am fost în vacanţă în Grecia. Înainte de a pleca, don’şoara prietenă mi-a spus că o cunoştiinţă a rugat-o să îi aduc nişte cafea grecească, Papagalos. Ajuns la destinaţie, una dintre primele chestii pe care le fac e să intru într-un magazin (în care am făcut poza asta) şi să caut cafeaua pe care o voiau cei de acasă. Pe lângă cele două pungi cerute, îmi iau şi eu o pungă de cafea grecească, dar altă marcă. Ajuns acasă după vacanţă, dau cei doi papagali mai departe, iar porţia mea o dosesc pe undeva prin cămară.

După câteva luni, reuşesc să-mi iau o casă prin programul Prima Casă şi mă mut. Cu mine vin atât prietena, cât şi colegul de apartament, Andrei (care de acum avea camera lui, nu mai trebuia să locuiască-n camera de zi a unui apartament semi-decomandat). În timpul mutării, încercând să scăpăm de cât mai multe nimicuri (pentru a face cât mai puţine drumuri între cele două apartamente), punga de cafea grecească ajunge-n mâinile prietenei, care-mi propune să o aruncăm. Reuşesc să o scap de drumul către gunoi, o aduc în apartamentul nou, unde iarăşi o dosesc într-un colţ de cămară.

La vreo 2-3 luni după ce am terminat cu nebunia mutării, îmi aduc aminte de ea şi o desfac. Nu mică mi-a fost mirarea să văd în pungă un praf fin, ca şi cum ar fi fost cacao. Era prima dată când vedeam cafea măcinată atât de mărunt; până acum dădusem doar peste cafea de filtru, măcinată mai mare.  Scot espressorul din cămară, umplu cupa, pun o cană de apă în maşinărie şi-i dau drumul. Rezultatul a fost ok, mai aromat decât la filtru, dar lipsit de tărie. Zic că nu e vina cafelei neapărat – nici espressorul meu nu e cine-ştie-ce maşinărie – aşa că încerc şi la presa franceză, de data asta punând puţin mai multă cafea/ceaşcă. Din cauză că era măcinată atât de fin, presa se blochează, eu nu doresc s-o forţez pentru a coborî pistonul până la capăt, aşa că rezultatul este… de-a dreptul dezamăgitor. Un soi de pisswasser, adicătelea. Sigilez punga cum pot, scoţând cât mai mult aer cu putinţă din ea, şi o pun la loc în colţul ei din cămară.

De curând am cumpărat cartea lui Gheorghe Florescu, Confesiunile Unui Cafegiu. Citind-o, mi-am adus aminte de cafeaua mea şi, inspirat fiind de copertă, am zis că n-ar stica dacă aş  încerca să o prepar la ibric. Fiind prima dată când încercam aşa ceva, am amestecat cafeaua în apă, am lăsat-o pe foc mult mai mult decât ar fi trebuit, şi a ieşit… fiartă. Nu am reuşit performanţa de a o da în foc, era prea puţină apă-n ibric pentru aşa ceva, dar nici mult nu mai aveam. După câteva încercări, totuşi (şi multă documentare suplimentară), mi-a ieşit. Cu caimac, cu aromă, cu tărie, tot dichisul. Ceva nemaipomenit, cea mai bună cafea dintre toate pe care le încercasem până atunci.

Dar, deşi calitatea cafelei rezultate m-a uimit, sunt de părere că ibricul nu este neapărat cea mai bună modalitate de a prepara cafea doar din motive tehnice, obiective (mă refer aici la “ştiinţa” preparării, la felul în care e extrasă esenţa din boabele de cafea, la procentul de esenţă extrasă, etc.), ci că şi ceea ce ţine de subiectiv are un rol foarte important. Ceea ce face ibricul să iasă în evidenţă este tocmai procedeul de preparare care te forţează să te linişteşti, să ieşi din ritmul alert, şi să intri într-o lume ritualică în care parcă fiecare gest are o semnificaţie aparte, chiar mistică. Este ceva organic, total diferit de gestul de a pune un aparat în priză, de a învârti de o rotiţă şi de a apăsa un buton.

Dar ritualul de preparare şi calitatea băuturii sunt doar două treimi din marele total. A treia parte, şi partea care completează în totalitate cercul plăcerii, este savurarea cafelei.

Nu sunt nici pe departe cea mai ordonată persoană din lume, iar dimineţile mele reflectă poate cel mai bine lucrul ăsta. Mă trezesc în ultimul moment, mă îmbrac cu hainele de casă în loc de cele de ‘oraş’ (şi uneori îmi dau seama abia când ajung la serviciu), uit să mă spăl pe dinţi, apuc să mă dau cu deodorant abia în lift, chestii de genul. Aşa că, în săptămâna care tocmai a trecut, mi-am propus să îngrămădesc în haosul meu matinal un moment de linişte, de calm, un moment în care să mă adun înainte de a pleca la drum. Am început să acord, în fiecare dimineaţă, câteva minute preparării şi consumării cafelei în linişte. Şi am reuşit. Partea extraordinară este că aceste 15-20 de minute de calm din fiecare dimineaţă m-au ajutat să trec peste zi mai uşor, mai liniştit, făcându-mi ultima săptămână ceva mai uşor de suportat.

***

Ceea ce nu înţelegem noi în timp ce participăm în cursa eficientizării, corporatizării, perfecţionarii, e că noi nu suntem americani, nemţi, francezi, britanici, spanioli, ruşi sau altă naţie. Suntem Români, suntem Balcanici şi, chiar dacă ne place sau nu, trebuie să ne comportăm ca atare. Ne putem adapta, ne putem obişnui, ne putem amăgi cu civilizaţia, corectitudinea şi cu curăţenia altora, dar nu cred că putem fi cu adevarat fericiţi în altă parte (dovadă stând chiar comunităţile-bulă construite de ai noştri în mijlocul culturilor străine). Întotdeauna vom trăi după pulsul nostru.

În fine, vorbesc în numele meu. Poate unii s-au născut nemţi şi se simt mai bine în sânul rigorilor specifice popoarelor nordice. Poate unii nu ştiu ce înseamnă “petrecere”, dar vibrează când aud cuvântul “fiesta”. Francezii o numesc joie de vivre. Ideea e aceeaşi, fiecare o pune în practică, însă, în mod diferit.

Astăzi am scos un cablu de telefon dintr-un port din patch-pannel-ul din camera serverelor (trebuia să mut un interior în altă priză). Două secunde mai târziu, mă uitam la măţăraia din faţa mea ca viţelul la poarta nouă şi nu pricepeam de unde dracu am scos cablul şi unde trebuia să-l bag la loc.

Mi-am adus aminte până la urmă, da’ e o senzaţie extrem de ciudată. Ca şi cum creierul meu ar fi făcut un scurt micuţ şi şi-ar fi băgat picioarele, dintr-o dată, în ultimele înregistrări din memoria de scurtă durată.

Acum mai lipseşte ca peste câţiva ani să mă trezesc pe o stradă dintr-un oraş străin, fără să ştiu ce caut şi cum am ajuns acolo. Parcă era şi o boală care avea obiceiul de a se manifesta aşa. Alţaimăr îi zice, nu?

Hehe, viitorul sună bineeee!

Pe zi ce trece mă minunez din ce în ce mai tare de incompetenţa minţilor creţe care au pe mâini soarta unei întregi ţări, minti cârlionţate care ar trebui să reprezinte poporul ăsta cu bine şi cu rău, cu mic şi mare. Bine, în câtă măsură îşi fac datoria, e discutabil; e lucru cunoscut că, de regulă, ceea ce pare să conteze în principal este conţinutul propriei bocceluţe, nu interesul prostimii.

Recunosc, uneori ceea ce ţine legislativ mă depăşeşte, nefiind în stare să pricep toate nuanţele alambicăturilor născute de sus-numitele minţi creţe (nu degeaba-s creţe), aşa că de multe ori mă trezesc dând aiurea cu bâta-n balta părerilor gratuite. Când îmi dau seama (şi de cele mai multe ori am nevoie de niscaiva ajutor în privinţa asta) plec capul umil şi accept toate ocările. Mi le merit, mi le asum, îs ale mele.

Totuşi, treb’şoara cu proiectul de lege conform căruia toate radiourile româneşti ar fi obligate să-şi facă programul în aşa fel încât cel puţin 40 la sută dintre hartiştii lălăitori ce evoluează pe undele analogice să fie de etnie română îmi lasă o senzaţie amară, ca şi cum că cineva s-ar fi inspirat cam prea mult dintr-un anume capitol al cărţii noastre de istorie. Ştiţi voi la care capitol mă refer, ăla mai recent, care contine poveşti despre pâine dată pe cartele, despre circulaţia maşinilor în funcţie de cât de par sau impar era numărul de înmatriculare şi alte frumuseţuri de genul ăstora.

Ştiu că e fumată rău de tot placa asta cu comunismul şi cu revoluţia din ’89; a devenit un clişeu al nostru, al românilor, clişeu pe care-l ungem pe pancarde şi pe care-l arborăm atunci când simtim că suntem violaţi anal (scuzaţi-mi exprimarea plastică) de cei pe care i-am ales să ne reprezinte. E pancarda pe care o fluturăm când simţim că altceva nu are cum să ne ajute să ne facem dreptate; e un soi de ultim, final, şi de necontestat argument, din păcate folosit mai ales când pornim la drum fără niciun alt argument.

Dar, în acelaşi timp, ştiu cum e să fii prea mic pentru grădiniţă dar numai bun pentru a ţine locul, dimineaţa cu noaptea-n cap, la coadă la carne. Sau ulei. Sau alte produse de lux, greu accesibile muritorilor de rând. Sau cum părinţii mei stăteau cu frică să nu-mi zboare porumbelul şi să nu afle vecinii turnători că avem în casă două sticle de ulei în plus. Şi nu vreau ca nepoţii mei să facă la fel. Nu-s paranoic, dar cu legi de talia ăstora, legi care nu folosesc la nimic în afară de a controla gratuit, de a îngrădi libertăţi fără un motiv real, suntem pe drumul cel bun.

Ştiu şi că propunerea mai-sus-înjurată trebuie să treacă de senat pentru a deveni lege cu drepturi depline, da’ cum naiba să fie acceptată tacit de berbecii din camera deputaţilor? Tacit, în pui mei?! Adică nu li s-a părut nimic de-ampulea aici? Nimic, nimic?

1. Sunt treaz de la ora 4:30 şi am o vagă presimţire cum că, în câteva minute, am să aterizez forţat pe undeva prin casă. Sper din tot sufletul ca acel «undeva» să fie în pat, iar singura «forţare» să se întâmple atunci când îmi înfig nasul în pernă. Aş mai fi rezistat o oră-două, dar treaba de la punctul #2 mi-a consumat şi ultimele rezerve de energie.

2. În seara asta am găsit în cutia poştală două hârtii: o citaţie şi o scrisorică de la bancă. Senzatia iniţială a fost la fel cu aia pe care-o simţi atunci când faci un accident, fix în  milisecunda dinainte de a avea loc impactul. Un val sănătos de adrenalină, adică. După şocul iniţial m-am uitat mai atent şi am văzut că scrisoarea de la bancă era pentru mine (s-a dovedit a fi doar o înştiinţare benignă), iar citaţia e pentru foştii proprietari. Să se spele cu ea pe cap, zic.

Am găsit poza asta în feed-reader şi imediat mi-am adus aminte de o poză făcută de mine în Braşov.

Bine, ce am făcut eu nu se poate compara cu fotografia lui Vivian Mayer, dar îmi pare bine să văd că nu-s singurul care “taie” pozele aşa.

EDIT: M-am mai uitat odată peste poze şi am mai găsit una care-mi place, aproape identică cu cele două postate mai devreme… Tot nu mă pot decide care-mi place mai mult.

Sâmbătă dimineaţă, pe la un 10-11, aşa, în timp ce-mi savuram porţia de internet matinal, cineva bate hotârăt în uşa de la intrare. Ciulesc urechile, aud ceva mişcare pe scară, alte bătăi la uşile vecinilor, aşa că-mi zic că gata, iar au venit ăştia de la lumină/gaze/repartitoare pe neanunţate.

Trag o fugă repejor până în dormitor, trag nişte nădragi pe mine (am obiceiul de a sta în chiloţi prin casă), după care mă înfiinţez la uşa de la intrare. Bine, având în vedere ora extrem de matinală (pentru o sâmbătă, că în rest îs în picioare la 6:30 – 7:00), “repejor” e mult spus. Adicătelea ajung la uşă abia după vreo 4-5 minute.

Ok, deschid uşa, scot capul pe palier, văd un ţigan îmbrăcat în salopetă care bodogănea ceva la uşa unor vecini din dreapta mea, în timp ce, în celălalt capăt al palierului, un alt negricios îmbrăcat identic ca primul făcea multitasking între două uşi. Bun, observă primul colorat că am binevoit a deschide uşa, renunţă la ce spunea vecinilor, apare-n faţa mea şi, în timp ce-mi flutură nişte bancnote de 10 lei în faţă, îmi spune:

«’Nă ziua, suntem băeţii de la gunoi, e ziua noastră, *ceva-bodogăneală-aici* bani.»

«Cum adică băieţii de la gunoi?»

«Păi băieţii de jos, de la gunoi… care dăm la cazane.»

Mai flutură de două ori banii în faţa mea, estimez că avea ceva în jurul a 200 de lei în mână, mă gândesc că nu au câştigat la loto şi nici nu au tâmpit ăştia atât de tare încât să-i apuce mărinimia şi să-mi dea bani de ziua lor, aşa că-mi abţin pornirea de a-i smulge leii dintre degete şi mai întreb:

«Cum adică de la gunoi? Ce cazane? Şi cum adică e ziua voastră?»

«Păi e ziua noastră şi strângem bani că e ziua noastră şi…»

«A, strângeţi bani, am înţeles acuma. Nu, nu am, îmi pare rău» şi dau să închid uşa.

«A, nu aveţi… bine, la revedere.»

Ei bine, nu ştiu cum să spun, da’ «bine, la revedere» ăla nu a sunat absolut deloc prietenos. Ba chiar a reuşit să bage sperieţii în mine. Şi mi i-a băgat atât de bine încât, după ce am considerat eu că s-au tirat din bloc, am ieşit pe casa scării şi, ca un paranoic veritabil, am început să analizez fiecare colţ al uşii, tocului uşii, peretelui, preşului, podelei, etc. , căutând semne pe care le-ar fi putut face ţiganul de mai devreme. Ştiţi voi, semne dintr-alea de genul “aici se poate fura”. Nu, n-am găsit nimic, în caz că se-ntreabă cineva.

Bun. După ce m-am mai liniştit, mi-am pus neuronul în funcţiune şi m-am gândit eu că nu poate fi cazul decât de:

1. Omuleţii s-au inspirat de la rockerii-de-vama-veche care fac cheta pentru a ajuta veveriţele flauşate din etiopia (caz în care sunt curios câţi au pus botul – dacă ar fi să mă raportez la câţi bani flutura gigelul ăla, au găsit destui fraieri în bloc). Bine, trebuie mult tupeu şi o tonă de nesimţire, da’ îi cred în stare. Apropo de asta, ca să fac o foarte scurtă paranteză, am cunoscut acum vreo doi ani un gigel care, din varii motive, fugise de acasă şi care-şi făcea veacul vânzând cărţi poştale pe stradă. Scurt pe doi, de respectivele cărţi poştale făcea rost moka de naiba-ştie-unde şi, de fiecare dată când reuşea să vândă una, spunea că a mai încasat o “taxă pe prostie”.

2. <paranoia mode> E o schemă genială pentru a vedea cum arată ăia care deschid uşa şi de a trage o privire rapidă în casă (eventual şi pe tocul uşii, pentru a vedea unde-i senzorul de alarmă), schemă care-i poate ajuta să-şi aleagă mai bine următoarele victime (alături de alte tehnici clasice de filaj de genul pus diverse pliante în uşă pentru a vedea cine e plecat în concediu, care-i programul, alte fineţuri de genul).</paranoia mode> Aici cred că am scăpat – sper că lipsa covoarelor, becul de pe hol care atârnă direct din tavan, prins de două fire, lipsa mobilei de pe hol şi varul de pe pereţi murdărit de urmele cauciucurilor bicicletelor m-au scăpat de eventualele vizite. Sper. Pe bune, ce naiba ar putea să fure de la mine?

Bine, pentru a fi sincer până la capăt, recunosc că mi-a trecut prin cap şi gândul că că o fi fost, totuşi, ziua vreunui gunoier şi că am fost bulangiu că nu am contribuit şi eu la chetă, să-şi poată lua băieţii o bere (deşi, la câţi bani aveau în mână, puteau să-şi cumpere liniştiţi câteva navete). Da’ mi-a trecut. Repede.

Un semn pus în faţa unei cafenele spune «Cel mai bun Frappe». Mă strecor pe lângă scaunele care ocupă abuziv trotuarul, traversez şi ajung în faţa unei clădiri care se află în construcţie de cel puţin 2 ani. Pe trotuar, o pirandă rotofeie păzeşte o Dacie pick-up plină-ochi cu fier vechi. De după un gard de metal apare un puradel cu nişte sârme-n braţe care, după ce-şi aruncă încărcătura-n spatele maşinii, se întoarce repejor în şantier, prin aceeaşi spărtură din gard. Mai merg doi-trei metri, un cerşetor jegos iese dintr-un pasaj în timp ce-şi râcâie o bubă imensă de pe umărul dezgolit strategic. Strâmb din nas, mai merg ceva, văd cum doi tipi dubiosi vând legume şi fructe direct din portbagajul unei Dacii Break 1310. Mai încolo, concurenţa (la fel de prezentabili ca primii) vinde cam aceleaşi chestii dintr-un Logan. Ajung în faţa unei alimentare, unde o bătrână încearcă să vândă nişte pătrunjel ofilit. Acum câteva zile vindea şlapi. Mai demult, o văzusem cu nişte curele. De unde naiba o fi tot făcând rost de ele? Fac la stânga, trec pe lângă o şaormerie în faţa căreia mai tot timpul văd parcat ori un Mercedes, ori un BMW, în care aşteaptă ori o piţi rujată excesiv, ori un băiat cu 3 straturi de ceafă. Am observat că mai tot timpul maşinile scumpe sunt parcate prost, cât mai în mijlocul străzii, să încurce cât mai multă lume. Să se vede valoarea, zic. Traversez, intru-n aprozarul cu nume de sfânt prescurtat (numele, nu sfântul), îmi iau roşii, telemea, parizer şi pâine, plătesc (nici astăzi nu mi-a răspuns casiera la «mulţumesc») şi ies. O masă de prânz de-a dreptul corporatistă. Mai lipseşte să-mi desfac pachetul pe capota vreunei maşini şi aia e. Mă întorc pe acelaşi drum, navigând pe lângă ţigani şi înjurând semnul cu «cel mai bun frappe» când îmi răsare-n faţă. Uitasem de el. Îl evit dar mă împiedic de un scaun. «Futu-vă terasa naibii», îmi zic în gând. Barmanul se uită chiorâş la mine de după tejghea, îi întorc privirea, ridic din umeri şi merg mai departe.

Nu, nicio concluzie, nicio descoperire pseudo-filosofică, nimic. Doar că astăzi nu-mi plac paragrafele.

Ştiu că uneori am tendinţa de a fi ceva mai bolovan şi că nu întotdeauna consider drept corecte şi normale toate convenţiile sociale ale lumii ăsteia. Uneori sunt tolerant şi trec cu vederea, alteori unele chestii considerate de unii drept nimicuri mi se par de-a dreptul monstruoase.

Sec pe doi, astăzi, în tramvai, o femeie s-a apucat să-şi alăpteze copilul. În tramvai, mă văd nevoit să repet, fără să facă nici măcar cel mai mic efort de a se ascunde. Nu ştiu dacă are importanţă, dar cu ea era şi soţul care ţinea de mână un al 2-lea copil. Omuleţii destul de spălaţi şi îngrijiţi, probabil făcând parte de undeva din susul clasei muncitoare.

Habar n-am cum sunt alţii şi nu ştiu dacă, aşa cum spuneam în primul paragraf, e o chestie care e privită ca fiind normală sau măcar tolerată de majoritatea lumii. Refuz totuşi să cred că sunt singurul care crede că alăptatul în public este o chestie absolut grosolană, care nu are absolut nimic în comun cu “drăgălăşenia” maternă (drăgălăşenie – hehe, ce termen – care ar trebui să se desfăşoare, în forma asta, cel mult în faţa tatălui, în casă sau într-un loc intim).

De fapt, mi se pare o treabă la fel de grosolană ca băutul şi fumatul în tren, aruncatul gunoiului de la geam, scuipatul de seminţe în parc, vomatul şi făcutul nevoilor pe domeniul public, băşitul (scuzati termenul) în autobuz, şi alte treb’şoare dintr-astea care ţin de educaţie.

Da, ştiu că unele deştepte or să-mi spună că, vezi-dom’le, alăptarea e ceva frumos, natural şi sănătos şi că nu are nimic dacă se întâmplă-n public. Da dar şi căcatul, pişatul (iarăşi scuzaţi termenii) şi sexul sunt chestii frumoase, naturale şi sănătoase, atât timp cât sunt făcute-n intimitate. Dacă te-apuci să le faci în public, devin lucruri scârboase, lumea te etichetează drept needucat, dezaxat, obsedat sexual, iar poliţia te tratează cu o amendă micuţă.

… şi, la urma-urmei, dacă începe să urle boracul de foame, s-au inventat biberoanele, în pula mea.