Dacă te-ai apuca să te plimbi prin magazine sau alte firme şi să tragi patronii de mânecă, întrebându-i de sănătatea financiară a copilului lor juridic, vei observa cu siguranţă că poate cel mai des folosit cuvânt în descrierile lor este “criză”. Mai toţi se vor plânge că au trebuit să strângă cureaua şi să taie din cheltuieli ca în carne vie, că nu au cum să mai ofere măriri de salariu, bonusuri, sau alte chestii frumoase. Ba’ chiar să zică angajaţii “mulţumesc şi săru-mâna” că mai au loc de muncă.
De exemplu, deştepţii de la magazinele La Pleşcoi par a fi atât de afectaţi de criza asta, încât au început să taie din cheltuieli apucându-se să refuze plata cu cardul pentru orice cumpărături mai mici de 10 lei. Mutare, din punctul meu de vedere, cam tâmpiţică şi cam în stilul “ia mai dă-l în plm de client”, având în vedere că, în urma deciziei ăsteia, au pierdut cel puţin un “vizitator”: pe mine. Cum am prostul obicei să nu umblu mai niciodată cu bani în buzunar şi ştiind că, dacă traversez, pot să cumpăr fix aceleaşi rahaturi din GMarket, desigur acolo putând să plătesc cu cardul fără nicio jenă, nu am niciun motiv să revin în dugheana lor (plus că se mai adaugă şi faptul că, înainte de asta, a trebuit să stau la două cozi din cauză că vezi-doamne au POS la o singură casă de marcat).
La polul opus, totuşi, se află patronii care nu se plâng, cei care, din contră, ar putea fi chiar mulţumiţi de cum merge afacerea. Ei, aici aş putea să-i dau exemplu pe cei de la Pizza Dominium, care au reuşit să mă lase de-a dreptul mască. Să mă explic:
Acum două weekend-uri am dat o comandă de pizza la Dominium. Înainte de a da comanda, am verificat banii din “inventar” cu preturile de pe pliant şi aveam exact cât trebuie, cu tot cu acel puţin-în-plus pentru livrator. Am uitat totuşi de sosuri, care au urcat nota finală cu vreo 4 lei.
Bun, când mă trezesc cu băiatul la uşă şi cu “amenda” de plătit, ştiind că nu am altă soluţie (verificasem în toate buzunarele pentru a strânge banii pe care-i aveam deja), deschid rapid puşculiţa şi scot din ea 3 lei în monezi de 10 şi 50 de bani. În momentul în care am apărut cu monezile-n mână în faţa lui, livratorul se uită strâmb la mine şi ia banii cu oarece reticenţă (lucru la care mă şi aşteptam). Îl întreb dacă e vreo problemă, la care-mi spune că ar fi bine dacă pe viitor voi avea banii pregătiţi, scuzându-se că la centru i se refuză mărunţii şi cu ăştia nu are ce face, trebuind să-i păstreze el.
Enervat şi deloc convins de scuza omului, intru pe site-ul pizzeriei, completez fără tragere de inimă formularul de pe pagina de contact (am alergie la formularele de contact, prefer şi am mult mai multă încredere într-o simplă adresă de e-mail) şi mă consolez cu gândul “Eh, să vezi că dacă dă Dumnezeu să răspundă, am să fiu tratat cu curul, cum au făcut şi ăia de la Capri“.
Ei bine, nu. Fără să o mai lungesc mult, a doua zi am primit un mail de la Florin Scarlat, managerul Dominium România, în care mi se cereau mai multe detalii. A urmat un scurt schimb de mail-uri, la sfârşitul căruia fiind înştiinţat că livratorului i s-a atras atenţia şi că pe viitor, dacă va mai fi cazul, nu se va mai întâmpla aşa ceva.
Nu ştiu de ce experienţe au avut parte alţii, dar cel puţin mie nu mi-a mai răspuns niciodată un manager regional la o plângere făcută pe un formular, mai ales că, 1 la mână, nu mă aşteptam să-mi răspundă nimeni şi, 2 la mână, nu mă aşteptam să mi se răspundă politicos, dându-mi-se de înţeles că se doreşte, într-adevăr, soluţionarea problemei.
Acum, poate vă întrebaţi ce legătură are bunul simţ cu mersul afacerii pe roate (da, suntem români, e normal să punem întrebări dintr-astea). Ei bine, astăzi am vrut să fac iar comandă de pizza la Dominium şi nu am putut din cauză că erau atât de aglomeraţi şi aveau atât de multe comenzi, încât timpul de livrare era de 2 ore. Am zis “pas” şi am rămas cu buza umflată, dar mi-am adus aminte de cum am fost tratat şi am înţeles că nu a fost un caz singular, că, spre deosebire de majoritatea, unii depun eforturi reale pentru a-şi păstra clienţii actuali şi pentru a câştiga unii noi. Şi chiar reuşesc.
… ceea ce mă face că cred că majoritatea patronilor (includ aici orice omuleţ care-i responsabil de o firmă, indiferent de titlul pe care-l poartă) nu se plâng de o criză financiară, ci de una de mentalitate. Păcat, totuşi, că nu mulţi realizează chestia asta.
Singura problemă e că acum mi-e cam foame. Dar poate tot răul e spre bine – şi-aşa, având în vedere tonajul, nu ar mai trebui să mănânc seara.
).
