Până acum, de fiecare dată când întâlneam oameni care se lăudau că-s pricepuţi la toate dar care, în realitate, nu ştiau să facă absolut nimic cum trebuie, îmi sărea muştarul şi făceam ca toţi dracii. Eh, în ultimul timp am învăţat să am grijă de neuronii mei – ştiţi şi voi că nemernicii ăştia mici n-au chef să se regenereze – şi nu mă mai enervez atât de uşor. Am descoperit că e mult mai distractiv să mă amuz, să râd pe seama lor.
Una dintre caracteristicile de bază ale meşterilor buni la toate – şi cea despre care voi vorbi în postarea asta – este că orice a făcut ‘ăl de dinainte e prost, iar el, mesterul de acuma, ştie să facă totul mult mai bine – vă daţi seama că, la aşa un ritm de perfecţionare, nici cel mai şcolit inginer neamţ n-are cum să-i facă faţă unui meşter român de ultimă generaţie.
Desigur, nu contează că defecţiunea se datorează uzurii normale, defectelor de fabricaţie ale materialelor folosite, sau dezastrelor naturale. Nu contează nici că nu există încă o defecţiune – ochiul ager al meşterului vede imediat dezastrul iminent, iar gura lui te atenţionează din timp că-n curând va trebui să apelezi la el pentru o reparaţie capitală.
Când în curând, întrebi tu? Şefu’, îţi spun io că nu mai are mult, spune el, în timp ce ajută ţeava ruginită cu un ciocan, poate-poate crapă mai repede (treabă făcută de un nenică instalator pe când stăteam în chirie).
Acum ceva vreme, pe când eram departamentul IT într-o oarecare reprezentanţă auto, mă amuzam de fiecare dată când treceam prin service şi prindeam bucăţi din mormăielile mecanicilor, mormăieli care, ca printr-o minune, deveneau mai uşor de descifrat atunci când, din greşeală, nimereau pe lângă maşină şi proprietarii.
Cred că e clar că ‘nea mecanicu înjura cu patos fostul meseriaş care şi-a bagat nasul sub capotă, chiar dacă gigelul nostru lucra la partea mecanică, în timp ce treaba făcută prost era la electrică, nu?
“Mamă, futu-i morţii mamii lui de dobitoc care a izolat cablul ăla cu doar două rânduri de izolir! Păi, nu ştie că se folosesc patru? Zgârcitu’ pulii mele!” – mai stângea o piuliţă, mai monta o bucată din evacuare şi-l auzeai din nou – “Vai, ce ţăran a schimbat ultima oară uleiul la motor! Păi, cum naiba să strângi aşa de tare capacul?”
Ca o mică paranteză, cred că majoritatea mecanicilor pe care i-am cunoscut ştiau cu precizie dacă o piuliţă sau un căpăcel e strâns prea tare sau prea puţin. Cum? Dracu’ ştie. Revenind…
Alt exemplu, instalatorul care a venit să repare ţevile după ce am reuşit să inund vecinul de sub mine. Clasic: şi-a băgat nasul pe sub chiuveta din bucătărie, a tras câţiva dumnezei, s-a întors brusc către mine şi mi-a spus, plin de nervi, că toţi cei care au lucrat acolo înaintea lui acolo au fost proşti. Toţi, chiar şi ăla de a aşezat faianţa pe perete:
“Ce, a folosit ţeavă ics? Nu e bună, trebuia folosită ţeavă ţî cu îmbinări y. Aaaa, păi nu robineţi dintr-ăştia trebuiau puşi. Ia uite cum îs rosturile la faianţa asta.” Apoi, ca în bancul cu porcuşorul isteric care s-a apucat de chirurgie: “Nu e bine nimic! Trebuie schimbat totu’ aici!!!”
Mă mir că nu s-a luat şi de electricienii care au făcut instalaţia sau de muncitorul care a turnat betonu (deşi nu mai avea mult şi ajungea şi-acolo).
Pe scurt, problema e că, la fel ca majoritatea celor care locuiesc sau lucrează într-o capitală a unei ţări, parizienii au tendinţa de a fi ceva mai neprietenoşi, snobi, egoişti, grăbiţi, superficiali, stresaţi decât cei din restul ţării. Asta, în principal din cauza ritmului mult mai rapid în care lucrurile se mişcă în oraşele mari.
