De când am început să mă joc de-a pozarul, nu am mai putut privi lumea din jur cu la fel de multă indiferenţă ca înainte.

Trăsături, semne, ticuri, umbre, colţuri, culori, trăiri, sentimente, gesturi, reflexii, refracţii, diagonale şi modele repetitive.

Toate, aşa cum spune şi Cabral, în mod normal ignorate. Toate, atât de fascinante odată ce înveţi să le priveşti şi analizezi.

Ca un mic voyeur.

Se răspunde la telefon cu “alo, da”, “îhî, spune”, “salut”, fără niciun “bună ziua, firma-lui-peşte-prăjit aici“ (o singură dată mi s-a întâmplat ca cineva să se recomande), eventual cu o voce de parcă tocmai l-ai deranjat pe om în timp ce se căca, de am impresia că am greşit numărul şi am tendinţa de a-mi cere scuze şi a închide telefonul. Asta dacă, în primul rând, are cineva binevoinţa de a răspunde la telefon.

Pe pagina de internet nu găseşti date de contact, program, nimic. Nu mai spun de o hartă cu locaţia magazinului, că deja cer prea mult.

În magazinul online nu se găsesc aceleaşi produse ca în magazinul bricks and mortar. Online-ul e plin de produse care nu mai sunt în stoc, care nu se mai produc de câţiva ani buni dar care încă sunt trecute pe site, preţuri puse de-ampulea, nume greşite, descrieri lipsă sau puse de la un produs la altul, etc. Iar dacă te pune dracu să suni şi să ceri detalii, ai să afli că vânzătorul nu ştie exact cât costă, sau dacă are aşa ceva în stoc. Nu ştie! Cum naiba să nu ştii cât costă sau dacă ai ceva în stoc sau nu?!!

Magazinul habar n-are ce face service-ul, service-ul te pune să suni din nou la magazin pentru a verifica dacă au o piesă de schimb, magazinul te trimite-napoi la service chiar dacă, fizic, astea două sunt în una şi aceeaşi clădire. Punctul de vânzare 1 e total separat de Punctul de vânzare 2: nu se ştiu stocuri (de verificat, verifică clientul, că doar e prost, are bani şi poate suna fără greaţă la alte 3-4 numere), nu cunosc programele de funcţionare, adresele, detaliile despre livrare în caz că se cumpără online. Nimeni nu ştie nimic, toată lumea-i agăţată-n pom.

În Bucureşti există o nişă larg-deschisă, gata de a fi cucerită de primul patron cu un minim de bun-simţ: cea a magazinelor serioase de biciclete/piese de biciclete, în care nu eşti tratat de parcă ai fi un puştache de 12 ani. Şi chiar dacă aş avea 12 ani…

Iar dacă cineva spune “hai frate, dă-o-ncolo, sunt doar bicle”, hai să privim problema aşa: un vânzător de scobitori, dacă nu se comportă profi, rămâne fără afacere în maxim 3 luni. Pentru că aş prefera să-mi cumpăr scobitorile de la unul care-mi spune “bună ziua” decât de la ăla care mă întâmpină direct-în-silă cu “Câte pachete vrei?”. Cam în acelaşi stil cu ăsta.

Iar eu de 4 zile sunt pieton din cauză că nu reuşesc să găsesc rim-tape, pentru a nu mi se mai sparge naibii camera din cauza jantelor.

Am fost cu Tsk, Jamayk, Vlăduţ (n-am link cu poze) şi Camelia. Am făcut poze, ne-am simţit bine şi ne-am bronzat ca tractoriştii. Eu, cel puţin, am plecat de acasă cu capu-n sacoşă – nici măcar apă nu am luat la mine, d’apăi cremă de protecţie solară.

Am intrat uşor (noroc că ne-a spus Jamayk să plecăm mai repede) dar după ce s-a sfârşit show-ul am stat vreo 30-40 de minute până când am reuşit să scoatem maşina din complexul Otopeni.

Apropo de show, a fost extraordinar (cu atât mai mult cu cât a participat şi Jurgis Kayris, un campion mondial). Dpdv al organizării, s-a văzut că oamenii din spatele evenimentului s-au chinuit să facă în aşa fel încât totul să fie cât mai ok: intrarea gratuită, parcarea la fel, corturi cu băuturi şi mâncare, au amenajat şi un cort de unde se puteau cumpăra şepci şi dona bani pentru sinistraţii din Moldova (afaik banii din vânzarea şepcilor tot către ei se duceau). Nu ştiu dacă erau şi toalete, dar nu am avut nevoie aşa că nu le-am căutat.

Singura bilă neagră a fost aglomeraţia de la intrare şi ieşire, dar şi aici s-a făcut tot posibilul pentru a fluidiza traficul (erau agenţi de poliţie peste tot prin parcare – care chiar îşi făceau treaba), aşa că e mai degrabă o bilă gri.

Pe foarte scurt, eu am luat microbul de la ‘nea iLL (mai mult sau puţin, că aveam deja biclă, da’ eram prea putoare să o aduc în bucureşti). De la mine s-au mai molipsit doi: don’şoara prietenă, care şi-a luat acum două zile biclă, şi colegul de apartament care de astăzi dimineaţă (sau de aseară, mie abia acu’ mi-a spus) călăreşte o ţoaclă de la Decathlon.

Într-altă ordine de idei, ieri seară am observat că bicicleta cam stătea pe janta din spate.  Am scos camera, am găsit găurica dar, cum nu aveam niciun kit de peticit găurile din cauciuce, nu am reuşit să o repar până dimineaţă. Astăzi am mers cu autobuzul. Meh.

PS: îmi cer scuze pentru cele 3 postări consecutive cu/despre ţoacle. Nah, mi-am găsit jucărie nouă.

Cu autobuzul, dacă plec la ora 8, pe un traseu de aprox 7 km, fac în jur de o oră.

Cu bicicleta, pe aproape acelaşi traseu, am făcut astăzi dimineaţă 30 de minute. A se lua în calcul că-s ditamai animalul şi abia pedalez, că bicicleta e foarte grea, că am uitat cum naiba să ridică roata pentru a sări borduri, că e prima tură mai lungă din ultimii 4-5 ani şi că nu m-am încumetat să merg pe drum, doar pe trotuar.

Faza amuzantă e că, prevăzător, am plecat de acasă astăzi dimineaţă la 7:30. Vorba aia, cine ştie cât fac pe drum? Eh, şi eu, floricică-floricea, la ora 8 eram în clădire. Cu o oră înaintea începerii programului, adicătelea. Timp berechet pentru micul dejun. )

E mare, grea, puturoasă şi, momentan, prost reglată. Are două roţi (pare-mi-se puţin cam descentrate), două cauciuce (care ar trebui schimbate cu unele de asfalt), una bucată cadru argintiu în stare ok-ish (noroc că e de aluminiu, că altfel era şi ăsta ruginit), pedale care par să trebuiască strânse, nişte schimbătoare julite şi lanţ murdar. Ah, şi dinam, deşi viitorul e pe leduri şi baterii.

E bicicleta pe care am călărit-o acum nişte ani, pe când eram la liceu, şi pe care plănuiesc să ajung la muncă de acum încolo. Cel puţin când vremea-mi va permite.

Are şi-un nume. Nu e de domnişorică, capitală europeană sau de floricică. Bine, e feminin, că ar fi fost puţin cam ciudat să călăresc un biciclet. Numa’ că numele e cam de porc. Pe bune, adică; o cheamă “Scroafa” (cu variaţiunile “fier prost”, “jeg”, “căcat de bicicletă”).

***

Tot legat de asta, trebuie să o şi ţin pe-undeva. Pe casa scării, în uscător sau în alte locuri dubioase nu o las nici bătut, aşa că locul ei e în apartament. Având în vedere că nu numai eu voi avea bicicletă şi că nu dispun de foarte mult spaţiu, trebuie să găsesc o soluţie pentru stocarea agregatului.

M-am documentat puţin şi, până acum, cea mai ok soluţie mi se pare asta. Dacă ştie cineva ceva mai bun (eventual care să fie compatibil şi cu bicicletele de damă), aruncaţi un comentariu pe-aici.

P.S. Foarte descriptiv titlul, eh?

În autobuz, pe undeva înainte de Răzoare, blocat în trafic şi fără nimic mai bun de făcut decât zgâit pe geam la toate motocicletele, scuterele, bicicletele şi oamenii care trec fără efort pe lângă mine, pe trotuar.

La un moment dat, apare un lucător de la rebu c-o ţigară-n bot, împingând agale un cărucior dintr-ăla de-al lor, cu coş de gunoi şi suport de mături, făraşe şi alte ustensile. Se opreşte, se uită la nenorociţii din maşinile din jur, se sprijină de-un stâlp din dreptul autobuzului, trage un fum, îşi aduce aminte că are ceva de făcut, mai trage un fum şi aruncă ţigara pe trotuar.

Scoate coşul de gunoi de pe stâlpul de care se sprijinise înainte, îl goleşte temeinic conţinutul în cărucior (pe bune, a verificat de vreo 2-3 ori să nu mai fi rămas nimic în coş), după care scoate o mătură şi se apucă să adune gunoaiele din jur. Din jurul mucului de ţigară aruncat mai devreme, adică.

Şi a făcut treabă bună. Nu a rămas nicio scamă, niciun ambalaj, nimic. În afară de chiştocul portocaliu, rămas în urma omului cu cărucior şi mături, tronând sfidător pe trotuar, la vreo juma’ de metru de coşul de gunoi de pe stâlp.

Fix la asta începi să te gândeşti atunci când observi cum banii pe care i-ai investit în România (taxele, adică) nu au “produs” niciun rezultat. Cu alte cuvinte, când vezi că nu obţii profit (în cazul nostru, profit = calitate a vieţii), te gândeşti să te opreşti din aruncat cu bănuţi şi, de ce nu, chiar să schimbi naibii afacerea.

Impozit pe dobânda din conturile curente? Pe bonurile de masă? Pe drepturile de autor? Vorbiţi serios?!!! Asta e tot ce-aţi putut scoate? Tot, tot?!!

Dar halatul, dragii mei? Halatu’ cu cât dracu’ se impozitează?

… oare dincolo o fi mai ieftin?