… test/experiment/exerciţiu/ceva de prelucrare.

Mă urc eu astăzi într-un autobuz, fericit că am prins locul din faţă. Ăla care are în dreapta un loc pe care poţi pune mâna, rucsacul, sacoşa, etc.

Aşadar mă aşez hotărât pe scaun  (şi fericit – am menţionat oare că eram fericit?) pun rucsacul acolo şi mă sprijin în cot. Numai că cotul meu propriu şi personal carele este el nu a întâlnit suprafaţa dură şi plăcut texturată a plasticului autobuzului, ci ceva tare, noduros şi uşor umed. Da, umed. Şi noduros.

Starea-mi de fericire deja începea să treacă, uşurel, la fel de uşurel cum trece o gripă. Adicătelea nu te trezeşti într-o bună dimineaţă vindecat, ci te chinuieşti olecuţă. Ba te mai ustură puţintel ochii, ba-ţi mai curge nasul, ba te ustură gâtul. Ştiţi voi; uşor-uşor până când scapi de chin. Aşa şi cu fericirea asta. Ca o boală.

Unde eram? A, tocmai voiam să verific în ce naiba mi-am înfipt cotul. Aşa că mă uit. Şi văd asta:

Sâmburi de ceva. Caise, zarzăre, prune, rahat fondant. Nu ştiu de ce anume erau, nu mi-s expert în sâmburi, da’ ştiu sigur că erau prea mari să fie de cireşe. Sâmburi mestecaţi de o maimuţă sau de un maimuţ, după care scuipaţi puşi ordonat, grămăjoară, într-un colţ. Poate nu-i vede nimeni. Sau poate nu pune nimeni cotul, geanta, plasa, copilul pe ei. Că, deh, îs scârboşi şi e nasol să i se întâmple cuiva cele de mai sus.

De fapt, cred că tocmai din cauză că-s scârboşi, mestecătorul de fructe nu i-a strâns într-un şerveţel, o bucată de hârtie, un fluturaş cu PeNeLe sau, de ce nu, fix şi direct ad labam (adică cu mâna, obsedaţilor) şi nu i-a dus la un coş de gunoi, ceva. Ştiţi voi, chestia aia în care omul modern îşi pune… gunoiul.

Dar nu, nu e vina maimuţului/ei; toată treaba asta trebuie să fie vina mea: nu m-am uitat unde mi-am pus cotul. Nu e ca şi cum nu ar fi trebuit să mă aştept la chestii de genul.

Ştie cineva de ce au început să apară în cutiile poştale gunoaie ca astea de mai jos?

Edit: Pun şi versiunea color, că-mi place cum arată:

WordPress 3.0, upgrade cu probleme. Din vina mea, desigur.

Backup-ul e mai sfânt decât Papa.

Bine, nu neapărat macro. Mai degrabă close-up. Şi nu neapărat pentru zgârciţi, ci pentru ăia care nu au bani, sau nu au chef să dea o căruţă de bani pe lentile close-up, burdufuri macro sau – doamne fereşte – obiective dedicate.

Pe foarte scurt, se ia una bucată lentilă de la un proiector defect, se ţine în faţa obiectivului şi, pentru a focaliza, se mişcă tot agregatul înainte şi înapoi.

Din păcate, e cam dificilă utilizarea sistemului ăstuia fără ceva care să ţină lentila fixată în faţa obiectivului; dof-ul e foarte mic şi din mână e cam greu de nimerit focalizarea, plus că, din cauza timpilor mari de expunere care ar rezulta din asta, nu pot închide diafragma suficient de mult încât să conteze.

Pe compacta colegului de apartament, cu zoom-ul dat la maxim, am reuşit să apropii şi mai mult decât ceea ce se vede jos.

Bine, ştiu că nu am inventat eu roata, da’ e interesant cum aproape orice lentilă convexă poate fi folosită pentru close-up/macro.

App, metoda cu două obiective de 50 montate faţă-n faţă cu un intel inversor scoate rezultate mult mai bune.