Diferenţa dintre rromi şi ţigani nu este deloc subtilă, cum ar crede unii.

Rromii au vrut să evolueze, au fost la studii şi au muncit din greu pentru tot ceea ce au.

Ţiganii cer drepturi şi ajutoare, în timp ce, în loc să pună osul la muncă, caută tot soiul de scurtături pentru a se putea îmbogăţi cât mai rapid. Legal sau nu, nu contează, pentru că ţiganii n-au decât legea lor. Legea societăţii în care trăiesc nu e importantă.

Ţiganii care ar trebui să se trateze sunt ăştia, ăştia, ăştia şi ăştia. Adică cei care-şi zic români în timp ce ne fac de căcat în toată lumea.

În trecut, aveam doar kit-ul D40 cu 18-55. Un body, un obiectiv. Nu ştiu dacă făceam poze mai frumoase, dar în mod sigur mă distram mult mai mult decât acum, când am 2 body-uri, vreo 5 obiective (minolta/nikon) şi mult prea multe opţiuni.

Tot hobby-ul ăsta a început să se transforme, uşor-uşor, dintr-o activitate relaxantă, un soi de joacă de-a pozatul, într-o “nevoie” obsesivă de a strânge echipament foto. Pentru ce, nu ştiu – de făcut poze mai mişto nu mă prea ajută, de învechit se învecheşte la fel de repede ca orice e digital în lumea asta…

Culmea culmilor este că, din găleata de poze făcute-n 2009, preferatele mele sunt asta, asta şi asta. Toate trei sunt făcute cu un telefon mobil dotat cu senzor cât o gamălie şi megapicseli insuficienţi pentru un print decent.

Încă o dată, aparatul foto nu contează. Cel puţin nu cât timp te interesează mai mult fotografia decât jucărelele.

Pensionarii ameninţă cu acţiuni radicale dacă punctul de pensie va fi îngheţat

Citesc o dată titlul, clipesc de câteva ori, mă uit ca angajaţii BRD la softul băncii (*) — poate m-am dambalgit eu înainte de termen şi nu mai pricep ca “în tinereţe” — mă apuc să citesc articolul, îl mai citesc o dată, să fiu sigur, dar rămân cu aceeaşi privire de viţel năpăstuit de soartă.

Acţiuni radicale? Adică, în ce sens? Fac grevă? Refuză să-şi mai ia medicamentele? Se apucă să-şi bată nepoţii? Le pun piedică tuturor celor care se duc dimineaţa la muncă?

Mda, am sărit calul cu ultima frază, corect. E foarte posibil să ajung şi eu ca ei (presupunând că nu crap înainte de pensionare) şi, după un car de ani de muncă, nu cred că mi-ar prea conveni să-mi dau seama că, odată ajuns pensionar, nu prea mai am ce acţiuni radicale să iau.

(*) nou sinonim pentru “ca viţelul la poartă nouă”.

De ce toate imaginile care sunt făcute de un aparat foto cu senzor full-frame şi cu un obiectiv relativ luminos (am văzut de la 1.4 la 2.8), au subiectul principal sharp, în timp ce fundalul este extraordinar de cremos?

Nu prea ştiu cum să explic mai bine, dar pur şi simplu au un look pe care eu nu am reuşit niciodată să-l reproduc pe crop, indiferent de ce obiective am trântit pe body. App, vorbesc aici de fişiere proaspăt scoase din aparat, nu de fotoşopeală.

Aşa că… ce face imaginea să fie aşa? Sticla mai bună, dimensiunea mai mare a senzorului, faptul că pixelii îs mai mari şi mai “aerisiţi” pe ff?

Exemplu, aici.

Weekend-ul ăsta am tras o tură rapidă până acasă, pentru a-mi repara mai ieftin decât în Comuna Bucureşti o măsea găurită de carii. Profitând de drumul ăsta şi dorind să scap de posibilul scandal din vreo sucursală aflată la mulţi km distanţă, am zis să trec şi pe la BRD, să închid contul de care vorbeam mai devreme.

Ajung pe la ora 11:30 în bancă, iau un număr de ordine şi mă aşez pe un scaun. După vreo 30 de minute de aşteptat (văd că e modă – sucursala principală a oraşului lucra doar la 2 ghişee pt pers. fizice), îmi vine rândul şi mă  înfiinţez la ghişeu. Îi explic domnişoarei că vreau să închid atât contul de economii, cât şi contul deschis în Bucureşti, pe când eram student. “Durează mai mult”, îmi spune ea, aşa că sunt trimis la unul dintre ghişeele pentru persoane juridice.

Mai spun odată poezia, aştept să se verifice că sunt destui bani în bancă (iar am fost porc şi n-am anunţat), se dă ok-ul şi se pune don’şoara pe treabă.

După 5 minute de tastat, o văd că se încruntă uşor. Mai trec încă 5 minute, pe faţă-i apar ceva grimase furioase şi zgomotul tastelor se aude ceva mai tare. După încă 5 minute, afişează o privire de viţel la poartă nouă şi scoate un “Cum naiba se aplică comisionul ăla de retragere numerar?!”.

Mă uit năuc la ea, mă uit şi la colega din stânga ei şi încep să-mi fac griji serioase în legătură cu siguranţa banilor mei. E cam groasă treaba când un angajat care lucrează zi de zi la ghişeul unei bănci nu ştie cum se aplică un amărât de comision de retragere numerar. O operaţiune deloc specială, ce ar trebui să fie la ordinea zilei, la o adică.

După încă 5 minute, cheamă o colegă, încep amândouă să se uite pe ecran, mai cheamă una, se uită toate trei la ecran, se scarpină în cap, se mai uită puţin la calculator. La un moment dat apar alte două pupeze şi, deja simţindu-mă ca-ntr-un adevărat film de comedie, văd cum cinci angajate ale unei bănci de top din rromânia privesc uşor tâmp ecranul calculatorului, fără să ştie pe ce naiba să dea clic în continuare. Deja trecuseră aproximativ 40 de minute de când ocupasem ghişeul.

Eh, un singur angajat poate mai are o scuză când se împiedică în proceduri – poate e nou, nu are experienţă, e obosit la sfârşit de program, etc. Deşi nici aşa nu ar trebui să fie scuzat; se lucrează cu bani, până la urma urmei. Dar când 5 pupeze afişează aceeaşi privire tâmpă, treaba e gravă. Rău de tot. Gravă ca în “BRD dă faliment”, de exemplu. Oricum, în momentul în care asistam la acea scenă, în mintea mea banii-mi erau deja încurcaţi prea tare în sistemul informatic al băncii pentru a mai putea fi scoşi, sau chiar pierduţi prin contul unei asociaţii caritabile, ceva.

Nu are rost să mai dau prea multe detalii. După nişte “dumnezei” înăbuşiţi, multe încercări eşuate de a “păcăli sistemul” şi o problemă de logică gen “cum îi dau eu clientului mărunţişul de 60 şi ceva de eurocenţi din cont?” – nu aveau cum închide contul dacă rămânea chiar şi-un cent acolo – domnişoarei angajate îi ies calculele, eu îmi primesc banii şi, în sfârşit, pe la orele 14, reuşesc să plec din sucursala lui peşte.

Toată distracţia, 2 ore jumătate, cu tot cu aşteptat la coadă. Halal.

Decât să ofere o reducere de 20-30% şi să primească banii în 2 zile, preferă să ţină de preţ şi să aştepte câteva luni. În tot timpul ăsta, eu pot bine-mersi să mă duc la altcineva, care nu are atât de multe recomandări, dar care-mi poate oferi aceleaşi servicii dpdv calitativ la aproape jumătate din preţ. Apoi, omul se plânge că nu mai sunt atât de mulţi posesori de aparate foto clasice care să apeleze la el.

Singurii oameni pe care-i ştiu la fel de inflexibili ca nenea de mai sus sunt nemţii şi românii. Culmea, el face parte din ambele categorii.

Desigur, corect e să privim şi cealaltă parte a monezii, adică aia care spune că, pe plaiurile mioritice, nu există oameni mai pricepuţi decât el (de care să ştiu şi eu, desigur), că el ştie chestia asta asta şi tocmai de-aia îşi permite să ţină cu dinţii de preţ. Că, deşi e mai mişto să repari/cureţi aparate foto clasice, pierzi mai mult timp cu ele decât cu un digital, unde nu trebuie decât să înlocuieşti un circuit electronic. Din păcate, nu trăieşti doar cu plăcerea, aşa că ai nevoie de bani pentru a supravieţui.

Până la urma urmei, voi strânge banii şi voi apela la el. Sau nu, depinde dacă dau de altcineva priceput, de care să fiu sigur că nu-mi va face face aparatul o varză murată. Oricum, slabe şanse să găsesc alt omuleţ cu recomandări la fel de solide ca ale celui de mai sus.

În fine, toată treaba va mai dura. Mult. Am alte priorităţi.

Ca parte a procesului de trecere în rândul sclavilor cu rate pe (foarte) mulţi ani, a trebuit să retrag o anumită sumă din contul de economii deschis la o oarecare bancă mioritico-franţuză.

Pentru a evita comisionul de transfer bancar mai mare decât cel de retragere (“genial” lucru!!!) şi pentru nu umbla ca tembelul prea mult timp cu o găleată de bani după mine, normal ar fi fost să mă duc la bancă fix înaintea semnării contractului de v/c.

Cu toate astea, obişnuit fiind cu “normalitatea” balcanică peste care am dat la tot pasul în timpul căutării apartamentului şi fiindcă nu am anunţat banca din timp că vreau să scot ceva mai mulţi bani (greşeala mea – sunt şi eu român), mi-am luat o marjă de eroare demnă de un paranoic şi m-am prezentat la ghişeu cu 3 ore şi ceva mai devreme – suficient timp pentru a scoate banii şi a traversa relaxat strada până la notar (eventual de a mă deplasa la o altă sucursală, în caz că nu aveau destui bani în sertare).

Ei, pare-se că bine am făcut. Odată ajuns în faţa ghişeului, aflu cu stupoare că, dacă vreau să retrag bani sau să fac operaţiuni pe un oarecare cont deschis în localitatea Ţ, de exemplu, nu am cum face chestia asta de la o altă sucursală a aceleiaşi bănci.

Cel puţin nu uşor pentru că, pentru a putea intra în posesia banilor mei, aflaţi în contul meu, a trebuit să-mi omor nervii şi să stau ca dobitocul în bancă două ore jumătate:

• jumătate de oră stat la coadă – bună treabă, un singur ghişeu deschis într-o sucursală dintr-o zonă aglomerată din centrul Bucureştiului;
• prima oră mi-am petrecut-o contrazicându-mă cu reprezentanţii băncii, care care nu puteau înţelege de ce situaţia e de-a dreptul stupidă. După capul lor, trebuia să frec 24 de ore (din care 14 ore pe drum), pentru a ajunge la sucursala lui peşte prăjit unde mi-am deschis eu contul;
• a doua oră am petrecut-o aşteptând să-şi mişte posterioarele cei de unde mi-am deschis contul şi să trimită prin fax o copie după copia cărţii mele de identitate şi după nuş-ce alt formular pe care se pare că l-am completat în momentul în care am deschis contul.

Apropo de ultimul punct, am aflat apoi, de la altă sucursală a băncii lui peşte prăjit că, pentru a evita toată distracţia asta, trebuia să prezint două acte de identitate cu poză. Adică, în afară de cartea de identitate sau buletin, trebuia să scot şi permisul de conducere – lucru pe care, de altfel, l-aş fi făcut cu cea mai mare plăcere dacă mi s-ar fi spus. Eh, dac-ar şti stânga ce face dreapta…

În fine, după acele ore pierdute în bancă, s-au trezit omuleţii că nu au destui bani în prăvălie (aici, ce-i drept, nu au greşit cu nimic – faptul că nu am anunţat din timp cât vreau să scot a fost buba mea), au dat două telefoane şi m-au trimis la o sucursală mai mare, aceasta aflându-se – norocul meu – relativ aproape.

30 de minute mai tărziu, după ceva alergătură şi după fix 3 ore de la începutul poveştii, ajung la notariat, numai bine pentru a putea citi draftul de contract în linişte şi a mă putea bucura din plin de cele 15 minute de întârziere ale vânzătorului.

… locul în care, alături de don’şoara prietenă, Tsk cu a lui don’şoară şi încă doi omuleţi, Cătălin şi Anda, am lăsat 2009 în spate şi am păşit în 2010.

Prin oraş n-am prea declanşat (bine, recunosc, am făcut poze şi-n oraş numa că-s prea naşpa pentru a fi puse aici), aşa că le pun doar pe cele de pe munte/împrejurimi. Click pe poză pentru restul albumului.