Pentru a nu mai sta cu cablul de internet atârnând prin casă mai ceva ca lianele în junglă, a trebuit să atârn de tavan/pereţi un canal de cablu, canal care, pentru a putea  fi fixat, are nevoie de găuri în perete.  Pentru că bormaşina din dotare nu e în stare să dea găuri în beton, am avut nevoie de o bormaşină cu percuţie.

Din cauză că cei de la Dedeman îşi fac deja reclamă pe site la serviciul de închirieri de scule, am zis să apelez la ei, în ciuda neînţelegerilor din trecut. Stupize-stupize, serviciul de închiriere nu e încă pus pe picioare. Nu mă miră.

Din cauză că găurile trebuiau totuşi date, apelez la un amic care, deşi nu avea în dotare utilajul ce-mi trebuia mie, ştia pe cineva care avea. Singura condiţie, “o strici, o plăteşti”. Toate bune şi frumoase, până când mă trezesc că omuleţul avea un Bosch din gama profesională, jucărie care costă o căruţă de bani. Cam juma’ din salariul meu, adică. Bun, asta este, avem grijă.

La primele două găuri, burghiul a intrat fără nicio problemă, ca… ei bine, ca rotopercutorul în beton. La a 3-a gaură – norocul meu – dau de-un cablu electric din tavan, care binevoieşte să facă flamă.

Siguranţă arsă, emoţii pentru utilajul de găurit, burghiu (nici burghiurile nu erau ale mele), pentru restul jucărelelor mele ce erau înfipte-n prize, emoţii pentru pereţii pe care deja-i vedeam cu şanţuri prin tencuială. Identific siguranţa arsă, pun de probă una din altă parte, văd că nu se arde, verific prizele, văd că funcţionează tot, plec val-vârtej la Cora, să iau siguranţe de schimb.

Odată ajuns acasă, pun siguranţa nouă în panou, verific încă o dată toate prizele, verific încă o dată bormaşina, verific de vreo 3 ori burghiul sa nu aibă urme de la scurt, văd că totul e ok, aşa că-l sun pe omuleţ, să văd cum pot să-i dau jucărica înapoi. Mă ofer să vin până la el, omul îmi spune că nu e nevoie, vine acasă la mine, mai insist, insistă şi el şi… ei bine, să zicem că se pricepe mai bine decât mine la insistat. :)

***

Astăzi, înainte de datul găurilor, acelaşi omuleţ face cumva şi-şi găseşte drum pe la Ikea, aşa că mă ia şi pe mine cu el şi mă lasă acolo. Îmi iau mărunţişurile necesare, mă duc la autobuz, cobor în Piaţa Presei Libere şi mă duc la chioşcurile RATB din staţia lui 41 pentru a-mi lua bilet de tramvai.

După ce-mi sprijin toate bagajele pe unde apuc, îi spun domnişoarei de la ghişeu că vreau un bilet de-o călătorie, scot portmoneul, moment în care observ că aveam prin el doar nişte chitanţe şi cardurile bancare.

Mă scuz, întreb dacă se poate plăti cu cardul, îmi spune că nu dar, dacă nu am bani, îmi poate da ea un bilet de o călătorie. Mă benoclez ca lovit de trăznet, refuz, ea insistă, îmi spune că sunt controlori pe traseu şi că oricum nu are rost să mă car cu bagajele până la bancomat. Îi spun că totuşi nu e corect, că nu pot să iau biletul pe cheltuiala ei, aşa că-mi iau din nou bagajele, mă duc până-n partea cealaltă a intersecţiei, scot bani de la bancomat, mă întorc la chioşc, sprijin din nou bagajele pe unde-apuc şi-mi iau biletul.

***

Bun, presupunând prin absurd că a stat cineva să citească până aici, s-ar putea ca acel cineva să se întrebe ce-are baba cu mitraliera şi speranţa cu găurile-n tavan sau cu banii de bilet?

Pe blogul ăsta mi-am făcut un obicei în a arăta cu degetul spre lucurile rele peste care am ghinionul să dau. Injoy, BRD, Dedeman, RATB, Metrorex, magazinul din colţ şi mulţi alţii – toţi au trecut pe aici, şi toţi au beneficiat de acelaşi tratament, fără excepţii.

În ideea că totul este rău şi că toţi sunt nesimţiţi, am spus de prea puţine ori lucruri pozitive, indiferent că e vorba de o persoană, de un oraş sau de serviciile vreunei firme. Pur şi simplu nu găseam chestii bune despre care să discut.

Sau poate nu ştiam unde să le caut, pentru că lucruri bune sunt gârlă, numai că trebuie să ştii cum să te uiţi la jumătatea plină a paharului. Doamne fereşte, asta nu înseamnă să uiţi complet de cea goală -  care, sincer să fiu, la noi e mai degrabă trei sferturi – ci doar să nu uiţi şi de cea plină. Simplu.

Astăzi am aflat că, în România, mai sunt oameni care vor să facă şi altceva în afară să-ţi pună beţe-n roate, că în România mai poţi lucra la ghişeu fără să fii acru şi cu ardeiul iute înfipt în cur, că în România se mai poate să fii om. Pula mea, România mai are o şansă!

Numa’ că, pentru asta, cele două chestii care mi s-au întâmplat astăzi şi care, sincer să fiu, m-au lăsat cu gura căscată, nu ar trebui să reprezinte excepţia, ci mai degrabă regula.

(app, a observat cineva că, de regulă, nu scriu prea des numele ţării cu litere mari?)