Decât fotograf, prefer să mi se spună pozar. Prefer să-mi “expun” pozele doar pe blog şi să nu-mi dau în stambă pe tot soiul de site-uri mai mult sau mai puţin de specialitate. Prefer să fac ceea ce fac doar de plăcere, nu pentru diverse foloase, nu pentru recunoaştere.

Pentru că asta sunt, ăsta e nivelul la care mă aflu, şi ştiu că ceea ce fac nu se prea poate numi fotografie. Poze, da. Snapshoot-uri, da. Fotografie, nu. Simplu.

Nu e artă, e un hobby, până la urmă. Pentru mine, spun.

Dar când văd pocnitori care – treabă total subiectivă aici – sunt clar sub nivelul a ceea ce fac eu, pocnitori care nu-şi văd vârful nasului când se auto-intitulează artişti fotografi şi care poartă titluri de genul “Membru creator consacrat”, mă apucă toţi dracii.

Portofoliul domnului de care vorbesc mai sus este aici, iar de el am avut norocul să aflu de pe un oarece blog ce sălăsluieşte-n feed-reader.

***

A trecut un an de când am pus prima oară laba pe aparat. Pe primul aparat pe care l-am avut şi folosit vreodată. Până când am învăţat să folosesc exponometrul, ce e aia apertură şi viteză a declanşatorului, am scos nişte aberaţii de te durea mintea. Pentru că piticu’ de pe creier îmi spunea că eu tre’ să ţin aparatul tot timpul pe modul manual. Aşa că am învăţat.

N-am făcut cursuri de specialitate, am învăţat singur bruma de compoziţie şi estetică pe care-o ştiu (mamă, cât de pompos pot suna cuvintele astea, “compoziţie” şi “estetică”… meh) şi au fost putini care să se ţină de curul meu şi să mă ajute în domeniul ăsta. Am învăţat singur din greşeli – atât cât mi-am dat seama de ele. Încă mai am de învăţat. Multe.

Nu-s artist. Sunt doar un pozar.

Rezultatul anului ăstuia? Aici (organizat cam de-ampulea, dar merge ).

***

Astea fiind spuse, n-am mai mişcat camera de pe raft de vreo lună. Poate ar fi cazul să mai ies la o plimbare, doar eu, muzica în urechi, aparatul la ochi şi viaţa urmându-şi cursul firesc în faţa obiectivului.

… şi acum aş fi mort de vreo 20 de ani, aşa, în ziua asta nu m-aş răsuci în mormânt. Din contra, aş fi de-a dreptul fericit.

Coane ceauşescule, ai reuşit, eşti nemuritor. Cât de nemuritor poate fi un mort, desigur; toată lumea-şi aduce aminte de tine, de realizările tale, de ziua ta. Bine, nu toată lumea – eu, de exemplu,  habar n-aveam de treaba asta dacă nu observam că astăzi globosfera nu are alt subiect de discuţie în afară de comunism, ceaşcă cu-a lui elenă şi vremurile de mult trecute.

Îţi dai seama că majoritatea te înjură, dar nu asta contează neapărat. Ce contează, este că lumea se pare că nu are puterea să treacă peste tine. În fine, nu au puterea să treacă peste ideea de tine, că mulţi dintre puţoii care se plâng acum de comunism nu au prins nici măcar revoluţia, d’apăi o coadă de-a ta la carne sau ulei. Din păcate.

În fine, eu sa zicem c-aş fi unul dintre puţoii ăia, că nu mai ştiu decât de asta. N-am suferit prea mult, am avut parte doar de două mici şocuri pe când eram copil. O nimica toată, la o adică.

Revenind la tine, domnule sărbătorit. Din punctul meu de vedere, ar trebui să fii doar un muc mic, negu şi uscat, lipit şi uitat din ’89 sub catedra de istorie. Dar nu e cazul.

Bre’ tovarăşi de globoşferă, ce ziceţi, îl lăsăm pe omul ăsta să dispară-n pace?

Uitându-mă la filmuleţul de mai jos, dar şi citind câteva articole în ultimele zile, mi-am dat seama că până acum am greşit fundamental în felul meu de a trăi.

EDIT: n-am zis ce legătură are filmuleţul cu felul meu de a trăi: omuleţul ăla, deşi face nişte lucruri incredibile, presupun că şi trebuie să mănânce, ceea ce înseamnă că are un loc de muncă, ceea ce-l face să fie exact ca mine, ca tine sau ca… nah, ca majoritatea oamenilor de pe planetă. Omul are o pasiune, iar pentru pasiunea lui munceşte în timpul lui liber de-i sar capacele (asta, dacă nu crede cineva cumva că trick-urile alea îi ies toate din prima). Timp liber aiurea zis, că nu există aşa ceva. În fine, ideea e că tre’ să-mi mişc naibii curu’!

De când m-am angajat, nu mai sunt atât de activ ca în trecut, lucru care se vede şi se simte.

Tot timpul am fost mai critic cu cei din jurul meu decât cu mine, chestie care nu e tocmai ok, mai ales că lucrurile pe care le reproşez celor din jur sunt fix alea de care nici eu nu-s mândru că le fac când le fac. Pentru că-s bou şi fac multe tâmpenii.

M-am plafonat dpdv profesional din toate punctele de vedere – oarecum un efect al ultimelor două paragrafe,  dar plafonarea e atât de gravă pentru cineva de vârsta mea, încât merită menţionată ca o… chestie de sine stătătoare.

Aşadar, e timpul pentr-o schimbare.

Numa’ că una e să zici, alta e să faci.

Citind asta, mi-am dat seama că niciodată nu ne aşteptăm la ceea ce e logic şi absolut normal să se întâmple.

De exemplu, vara parcă niciodată nu ne aşteptăm să fie foarte cald, la fel cum iarna ne surprinde de fiecare dată cu ninsori. Desigur, e normal să fim surprinşi şi de topirea zapezii, urmată de umflarea apelor şi de inundaţii. Până la urmă, dacă de vreo câţiva ani casa lui Ionel e luată de ape în fiecare primăvară, de ce naiba s-ar întâmpla exact acelaşi lucru şi anul ăsta?

La fel şi dpdv financiar. Este oare cineva surprins că sunt atât de mulţi oameni care, după ce şi-au făcut credite pe bandă rulantă, se trezesc că nu mai au din ce naiba să le mai plătească? Ei bine, acei oameni au fost surprinşi la rândul lor de faptul că nu ai cum să-ţi mai iei de mâncare după ce dai 90% din salariu pe rate. Pe bune acum, cine s-ar fi gândit la asta?

Apropo de credite, firmele de leasing sunt obligate să scadă preţul maşinilor recuperate. Pentru că şi acestea sunt surprinse de puterea mică de cumpărare a românilor. Sărăcuţii.

Că tot vorbeam de asta mai devreme, foarte mulţi proprietari de animale de companie sunt extrem de surprinşi când află că animalul din dotare, după ce se f**e, face pui. Sunt atât de surprinşi încât, din cauza şocului iniţial, aruncă câinii în stradă. Apoi, aceiaşi proprietari sunt din nou suprinşi în momentul în care trebuie să se ducă la spital pentru a-şi face vaccinul antirabic.

Apropo de chestii întâmplate în trecut, mai ţineti minte cât de surprinşi au fost românii de campania electorală mizerabilă din 2009? Sau poate sunteţi surprinşi că, după alegeri, au apărut scandaluri stupide cu flăcări purpurii şi aliodori?

Trist e că exemplele pot continua la nesfârşit.

Nu de alta, dar e iarnă şi nu mai au putere să ne alerge cum trebuie printre blocuri. Mai ales când vin de la muncă, cu o tonă de energie disponibilă pentru un jogging rapid înspre scara blocului.

Am mai vorbit de ei aici şi aici şi nu mi-am schimbat absolut deloc părerea.

Ba chiar aş fi de acord ca, în acelaşi spirit cu Iamntz, în loc de conservă să donez bani pentru puşti cu aer comprimat. Sau pentru soluţiile necesare injecţiei letale. Sau pentru achiziţia de gaz letal. Orice, numai să dispară naibii jăvruţele drăguţe de pe străzi şi din spatele blocurilor. Aşa, ca într-un oraş civilizat.

Pe un forum de nikonişti, să îţi pui în semnătură un userbar cu “nikon owner” e de-a dreptul… redundant.

Mai interesant şi mult mai de efect ar fi fost unul dintr-ăsta.

* nu am găsit echivalent în limba Română – definiţia în Wikipedia, aici.

Pentru a nu mai sta cu cablul de internet atârnând prin casă mai ceva ca lianele în junglă, a trebuit să atârn de tavan/pereţi un canal de cablu, canal care, pentru a putea  fi fixat, are nevoie de găuri în perete.  Pentru că bormaşina din dotare nu e în stare să dea găuri în beton, am avut nevoie de o bormaşină cu percuţie.

Din cauză că cei de la Dedeman îşi fac deja reclamă pe site la serviciul de închirieri de scule, am zis să apelez la ei, în ciuda neînţelegerilor din trecut. Stupize-stupize, serviciul de închiriere nu e încă pus pe picioare. Nu mă miră.

Din cauză că găurile trebuiau totuşi date, apelez la un amic care, deşi nu avea în dotare utilajul ce-mi trebuia mie, ştia pe cineva care avea. Singura condiţie, “o strici, o plăteşti”. Toate bune şi frumoase, până când mă trezesc că omuleţul avea un Bosch din gama profesională, jucărie care costă o căruţă de bani. Cam juma’ din salariul meu, adică. Bun, asta este, avem grijă.

La primele două găuri, burghiul a intrat fără nicio problemă, ca… ei bine, ca rotopercutorul în beton. La a 3-a gaură – norocul meu – dau de-un cablu electric din tavan, care binevoieşte să facă flamă.

Siguranţă arsă, emoţii pentru utilajul de găurit, burghiu (nici burghiurile nu erau ale mele), pentru restul jucărelelor mele ce erau înfipte-n prize, emoţii pentru pereţii pe care deja-i vedeam cu şanţuri prin tencuială. Identific siguranţa arsă, pun de probă una din altă parte, văd că nu se arde, verific prizele, văd că funcţionează tot, plec val-vârtej la Cora, să iau siguranţe de schimb.

Odată ajuns acasă, pun siguranţa nouă în panou, verific încă o dată toate prizele, verific încă o dată bormaşina, verific de vreo 3 ori burghiul sa nu aibă urme de la scurt, văd că totul e ok, aşa că-l sun pe omuleţ, să văd cum pot să-i dau jucărica înapoi. Mă ofer să vin până la el, omul îmi spune că nu e nevoie, vine acasă la mine, mai insist, insistă şi el şi… ei bine, să zicem că se pricepe mai bine decât mine la insistat.

***

Astăzi, înainte de datul găurilor, acelaşi omuleţ face cumva şi-şi găseşte drum pe la Ikea, aşa că mă ia şi pe mine cu el şi mă lasă acolo. Îmi iau mărunţişurile necesare, mă duc la autobuz, cobor în Piaţa Presei Libere şi mă duc la chioşcurile RATB din staţia lui 41 pentru a-mi lua bilet de tramvai.

După ce-mi sprijin toate bagajele pe unde apuc, îi spun domnişoarei de la ghişeu că vreau un bilet de-o călătorie, scot portmoneul, moment în care observ că aveam prin el doar nişte chitanţe şi cardurile bancare.

Mă scuz, întreb dacă se poate plăti cu cardul, îmi spune că nu dar, dacă nu am bani, îmi poate da ea un bilet de o călătorie. Mă benoclez ca lovit de trăznet, refuz, ea insistă, îmi spune că sunt controlori pe traseu şi că oricum nu are rost să mă car cu bagajele până la bancomat. Îi spun că totuşi nu e corect, că nu pot să iau biletul pe cheltuiala ei, aşa că-mi iau din nou bagajele, mă duc până-n partea cealaltă a intersecţiei, scot bani de la bancomat, mă întorc la chioşc, sprijin din nou bagajele pe unde-apuc şi-mi iau biletul.

***

Bun, presupunând prin absurd că a stat cineva să citească până aici, s-ar putea ca acel cineva să se întrebe ce-are baba cu mitraliera şi speranţa cu găurile-n tavan sau cu banii de bilet?

Pe blogul ăsta mi-am făcut un obicei în a arăta cu degetul spre lucurile rele peste care am ghinionul să dau. Injoy, BRD, Dedeman, RATB, Metrorex, magazinul din colţ şi mulţi alţii – toţi au trecut pe aici, şi toţi au beneficiat de acelaşi tratament, fără excepţii.

În ideea că totul este rău şi că toţi sunt nesimţiţi, am spus de prea puţine ori lucruri pozitive, indiferent că e vorba de o persoană, de un oraş sau de serviciile vreunei firme. Pur şi simplu nu găseam chestii bune despre care să discut.

Sau poate nu ştiam unde să le caut, pentru că lucruri bune sunt gârlă, numai că trebuie să ştii cum să te uiţi la jumătatea plină a paharului. Doamne fereşte, asta nu înseamnă să uiţi complet de cea goală -  care, sincer să fiu, la noi e mai degrabă trei sferturi – ci doar să nu uiţi şi de cea plină. Simplu.

Astăzi am aflat că, în România, mai sunt oameni care vor să facă şi altceva în afară să-ţi pună beţe-n roate, că în România mai poţi lucra la ghişeu fără să fii acru şi cu ardeiul iute înfipt în cur, că în România se mai poate să fii om. Pula mea, România mai are o şansă!

Numa’ că, pentru asta, cele două chestii care mi s-au întâmplat astăzi şi care, sincer să fiu, m-au lăsat cu gura căscată, nu ar trebui să reprezinte excepţia, ci mai degrabă regula.

(app, a observat cineva că, de regulă, nu scriu prea des numele ţării cu litere mari?)

Articolul ăsta fusese publicat pe 14 Noiembrie 2009, dar a fost şters, chestie care nu e prea corectă. Eu nu ţin minte să fi făcut asta, asa că de ce şi cum a dispărut, nu ştiu. Pot doar presupune.

Noroc că am mai avut de spus ceva de drag la adresa lor, că altfel nu cred că-mi dădeam seama.

Tot noroc am avut cu feedburner şi cu feed-ul complet. Alte back-up-uri, ciuciu. Păcat de comentarii – ţin minte că erau câteva destul de interesante. Păcat.

***

Mai ales în sectorul de mobilă. Am stat în faţa ghişeului de informaţii de pe raion timp de 30-40 de minute şi, după ce am văzut că nu are niciun angajat timp de mine sau de ceilalţi oameni care numărau grinzi pe tavan, am plecat. Am să mă întorc pe la sfârşitul programului, poate-poate nu o mai fi atât de aglomerat. Deşi mă îndoiesc.

Înainte să ies din magazin, m-am dus în spate, de unde se scot pachetele de mobilă de pe rafturi, sperând să găsesc un angajat frecând menta. Într-adevăr, am găsit un omuleţ acolo dar, spre dezamăgirea mea, nu stătea degeaba – încărca pachete cu mobilă în cărucioare. Când l-am întrebat dacă are timp şi pentru mine, şi-a cerut scuze şi a zis că nu mă poate ajuta – înaintea mea mai erau 2 clienţi. Ştiind cam ce era în magazin, l-am crezut şi l-am lăsat în pace.

După ce am ieşit, am văzut încă un omuleţ cu jacheta dedeman, care şi ăsta muncea pe brânci – încărca de zor o dubiţă. L-am întrebat dacă are idee ce se întâmplă de nu am putut găsi niciun angajat disponibil la mobilă şi dacă aşa e tot timpul. Aflu de la el că sunt doar 3 oameni pe tură, că abia fac faţă şi că-n fiecare weekend e aglomerat.

Sincer să fiu, mă aşteptam ca vinovaţi pentru timpul meu pierdut să nu fie neapărat angajaţii, ci mai degrabă conducerea.

Ar trebui să fie la mintea cocoşului că, dacă toate sfârşiturile de săptămână sunt aşa de aglomerate, ar trebui suplimentat personalul. Dacă ar fi fost 5 oameni la mobilă în loc de 3, sunt sigur că aş fi reuşit să fac comanda şi acum aş fi fost în parc, să fac poze.

Apoi, sistemul pe care lucrează magazinul este prost. Caut mobila, caut angajat, îi spun ce vreau, el le pune pe cărucior, cu căruciorul şi cu rezervarea făcută de angajat trebuie să mă duc să le plătesc, după aia trebuie să mă duc la ghişeul de informaţii să mi se facă hârtiile pentru transport, iar la final tre’ să le car până la biroul de transport unde, în sfârşit, le las.  Umblătură de-ampulea.

Două paragrafe, două probleme uşor de rezolvat. Pe cei de la DOMO i-am lăudat (al 3-lea paragraf, cumpărături online) pentru că au fost în stare să pună la punct un sistem atât de simplu şi eficient, încât eu să nu trebuiască să-mi frec timpul degeaba. Celor de la dedeman ce să le urez? Mişcaţi-vă posteriorul mai repede?