#Powered by Twitter Tools
# # #Powered by Twitter Tools
Fiecare autobuz/troleu/tramvai este dotat cu cel puţin un om al străzii care confundă mijlocul de transport cu sacul lui de dormit.
Rezultatul? Din cauza putorii de rigoare, jumătatea de maşină/tramvai în care doarme respectivul este goală, în timp ce restul călătorilor se îngrămădesc în cealaltă jumătate a vehiculului.
Nu îi condamn, ar fi o tâmpenie din partea mea să spun că viaţa unui om e mai puţin importantă decât confortul meu în autobuz, dar ceea ce mă uimeşte este că nu ştiu să existe un centru care să le ofere ajutor celor care au nevoie de asta. Cât de greu o fi să încălzeşti o hală industrială în care să-i cazezi ca pe sardine pe cei care, fără ajutorul ăsta micuţ, ar muri îngheţaţi pe stradă? Eventual şi o sală cu duşuri, ceva. Nu e nevoie de confort sporit, nu e nevoie de lux, nimic. Doar chestiile de bază.
Astăzi n-am mai avut curaj să ies. Poate mâine…
Fără nicio legătură cu vremea rece, deşi am încercat, nu mă înţeleg deloc cu frânele pe jantă. Senzaţia aia că strâng în cauciuc (care nu e departe de adevăr, că doar saboţii-s din gumă) strică totul.
(Imaginea de mai sus e un crop dintr-un screenshot din Endomondo)
M-am întâlnit cu un omuleţ cu un an mai mare decât mine, din acelaşi oraş ca şi mine, care are un magazin de sandwich-uri, supe şi alte dintr-astea, şi care acum deschide un al 2-lea punct de lucru. Un coleg de facultate are un magazin de chestii naturiste, a apărut prin nişte publicaţii şi afacerea merge bine-mersi. Alţi cunoscuţi de-ai mei au ori afacerea lor, ori sunt angajaţi în poziţii destul de bine înfipte prin companii de top din românia sau străinătate.
Eu nu. Eu am stagnat. Eu – de ce să mă mint? – nu ştiu să fac nimic. Zero barat. Iar problema nu sunt factorii externi, de vină nu-s părinţii, profesorii, anturajul. De vină sunt eu, lenea care mă caracterizează şi limitările-mi intelectuale şi sociale.
Nu credeam că voi zice asta vreodată, dar sunt fix tipul ăla de rromân pe care l-am înjurat dintotdeauna pe blogul ăsta.
) #Powered by Twitter Tools
Zilele trecute mă plângeam că unii deştepţi au început să refuze plata cu cardul în cazul cumpărăturilor mai mici de 10 lei. E ok, traversez şi-mi fac cumpărăturile la concurenţă.
Vânzătoarea din magazinul pe care l-am lăudat aici mi-a făcut, la fel, supriza de a-mi refuza plata cu cardul, pe motiv că tre’ să plătească comision, chiar dacă cumpărasem de vreo 20 şi ceva de lei. Am lăsat-o cu cumpărăturile-n pungă pe tejghea şi am plecat.
În seara asta m-am certat cu o idioată de vânzătoare de la magazinul din cartier care rotunjea aiurea preţurile. Cartofii în valoare de 4.16 lei erau calculaţi ca fiind de 4.20. Morcovii de 3.90 erau de fapt 4 lei. Explicaţia ei? “Aşa se face, dom’le”
Nu mai zic de cazurile în care sunt înjurat sau luat peste picior când îndrăznesc să cer detalii despre conţinutul rafturilor (gen de care bere aveţi).
În ritmul ăsta nu-mi voi mai face cumpărăturile decât în supermarket-uri, plătind de fiecare dată cu cardul. Sau poate ar trebui să încep să-mi fac planuri pentru a-mi face cumpărăturile pe alte meleaguri. Definitiv.
De aia de aici, adicătelea.
În spiritul globalizării, noua bicicletă este gândită de americani, are piesele făcute pe undeva prin Asia, e asamblată de Surmont, dealerul Trek din România, şi arată foarte-foarte cool (are culoarea verde-mat).
Primii km făcuţi cu ea s-au simţit… ei bine, sincer să fiu, nu s-au prea simţit deloc, diferenţa dintre scroafa veche şi bicicleta nouă fiind enormă; e ca şi cum aş compara un tractor cu o berlină.
Singura problemă e că am o pană de imaginaţie (hehe, pun intended) şi nu ştiu ce nume să-i pun. Mă ajută cineva?
