Că tot vorbeam mai devreme de jeguri de proprietari, vă prezint ultima bombă, proaspătă de la telefon:

Un nene are un apartament de 2 camere de vânzare, într-o zonă ok, la un preţ ok. Sigura bubă este că, la fiecare vizionare, nenea ăsta cere clientului sau agentului imobiliar o taxă de 10 lei din cauză că, vezi dom’le, stă departe (Rahova) şi motorina e scumpă.

Şi se miră de ce stă cu apartamentul nevândut de câteva luni.

În loc de introducere, voi spune doar că încă de mic copil am urât tablele. Da, da, mă refer la jocul ăla iubit de tot rromânul, în care trebuie să dai cu zarurile şi să muţi piesele în neştire prin cutia lui peşte.

De ce-l urăsc? Păi, ia să vedem:

• primii tablagii pe care i-am văzut (de fapt de care-mi aduc aminte) erau nişte bişniţari din piaţă care, în timp ce jucau pe bordură, înjurau mai rau ca la uşa cortului. Normal, automat am asociat jocul ăsta cu jegurile societăţii.
• de fiecare dată când voiam să mă relaxez, ca un făcut parcă, nu găseam niciodată un loc liniştit. Jocul ăsta e atât de popular, încât orice parc avea cel puţin 5-6 perechi de jucători, iar fiecare bloc avea cel puţin un balcon din care se auzea ţăcănitul inconfundabil al zarurilor şi al pieselor trântite de cutia de lemn.
• nu ştiu de nimeni din familia mea, nici din partea mamei, nici a tatălui, care să joace table. Şah, da (celaltă parte a cutiei de table, băieţi). Dame, da. Tot soiul de jocuri cu cărţi, da. Dar table, niciodată. Aşa că-mi place să mă gândesc că poate o fi vorba şi de ceva aversiune ereditară, inscripţionată adânc în genele mele. Sau mai degrabă educaţia, dar nah… e mai mişto să zici că e genetic.

Am încercat să învăţ să joc table şi chiar am reuşit. Am vrut să înţeleg şi să accept jocul, dar pare-se că nu am reuşit. Am văzut cum se joacă, am înţeles cam care ar fi “strategiile”, dar nu am putut niciodată să pricep cum cineva poate să joace toată ziua un joc stresant de repetitiv, plictisitor, în care nu trebuie să-ţi foloseşti creierul aproape deloc.

Apropo de cărţi şi alte jocuri, mai antrenant şi mai… competitiv mi se pare un Bridge, un Whist, un Poker sau chiar un joc de Makao. Nu mai zic de şah, în care poţi să te adânceşti atât de tare, încât cu uşurinţă pierzi noţiunea timpului. Chiar să stai singur şi să te joci cu un cub Rubik mi se pare mai mişto decât să arunci toată ziua ţaca-paca cu zarurile prin cutie.

Păi bine, veţi spune voi, care-i concluzia? Ei bine, dragii mei, concluzia e că jocul în sine mă enervează şi, dacă ăia de afară mai ţăcănesc mult, s-ar putea să… îmi iau jucăriile şi să plec acasă.

De când l-am instalat nu am mai primit niciun spam, aşa că l-am dezactivat ieri pe la amiază, fiind curios să aflu dacă chiar îşi face treaba sau pur şi simplu spam-boţii nu mai calcă pe rasebo.ro.

Azi dimineaţă aveam 20 de muşterii prinşi de Akismet. Automat, m-am dus în panoul de plugin-uri şi l-am reactivat.

NtzAntispam

Mother’s Coffee. Always reliable.

Da, ştiu, e prea aproape de amiază pentru a mai fi cafeaua de dimineaţă.

În 03.11.2008, ora 18:00, Ziarul Financiar spunea:

Lucrarile pentru construirea tronsonului de metrou Drumul Taberei-Universitate vor incepe anul viitor, dupa ce Ministerul Transporturilor (MT) a lansat anuntul de licitatie pentru proiectarea si executia a opt statii de metrou de pe acest tronson, dintr-un total de 14.

“Anul viitor” mai are 3 luni, iar construcţia metroului cred că va “începe” imediat după promisiunile din timpul următoarelor alegeri locale. E ok, nu ne grăbeşte nimeni.

Chiar dacă-mi voi deconsipra măreţul plan care, în ultimul timp, mi-a consumat absolut tot cheful de a dansa cu degetele pe tastatură, nu mă pot abţine sa nu răbufnesc şi să mă-ntreb de ce cucu calului agenţii imobiliari sunt atât de miserupişti şi de ce piaţa imobiliară seamănă mai mult cu un bazar decât cu un magazin axat pe…

…seriozitate. Cred că, în ultimele 2 săptămâni, mi s-a întâmplat de vreo 20 de ori să arunc cu-n telefon într-o agenţie şi să mi se spună că voi fi sunat mai târziu, că agentul ori e la vizionare şi nu poate răspunde la telefon, ori e cu pixu-n mână şi semneaz-un contract, ori are diaree şi nu are cum vorbi între pârţuri. Cum era de aşteptat, telefonul a venit din părţi (în fine, am avut ceva succesuri după ce am revenit eu cu un telefon… de câteva ori).

Vă sunăm noi. Ca la un interviu în care te-ai băşit în hol, în timp ce treceai pe lângă viitorul tău şef de departament, ai pătat cămaşa tipei de la HR cu muci atunci când ai strănutat fără să duci mâna la gură şi l-ai împins din greşeală pe CEO în timp ce ieşeai din clădire. Situaţia e total ipotetică – încă nu mi-s destul de porc încât să fac aşa.

Apropo de cele de mai sus, considerând că nu am făcut nicio gafă la telefon, mă întreb de ce agenţii imobiliari au fost atât de miserupişti. Proastă pregătire? Poate. Lipsă de chef? Posibil. Oboseală? Iarăşi posibil – ştiu cam cât de mult e frecat un agent imobiliar. Dar totuşi, la fel ca totul în lumea asta, cred eu că mai degrabă este vorba de…

…bani. Înţeleg că sărăntocii ca mine (fără urmă de ironie), care încearcă să se prindă de programul prima casă şi care caută pereţi mai noi de ’77 cu mai puţin de 60.000 de europeni, nu-s aşa de interesanţi. Înţeleg că cei din comuna bucureşti au fost obişnuiţi cu modelul mulţi clienţi-puţine case dar, din păcate pentru ei, balanţa s-a înclinat oleacă-n (a se observa regionalismul de moldovean venit pă capul bucureştenilor, la furat de gioburi şi muieri) cealaltă parte, iar caii verzi de pe pereţi nu se mai vând la 100.000 două camere. Euro, naturlich, că noi estem europeni.

Toată treaba stă ca la pepeni, de fapt; la noi, oamenii preferă să vândă puţin, scump şi să fie nevoiţi să arunce ceva pepeni pentru că se strică, decât să stabilească un preţ corect şi să ruleze multă marfă într-un timp mic, fără să trebuiască să arunce nimic. Şi, tot ca la pepeni, dacă unu’ găseşte un fraier care să cumpere de la el, chiar dacă preţul său este mai mare cu 50 de bani, atunci toată piaţa tre’ să mărească preţul, aproape din reflex. Doar n-or fi ei mai fraieri, să vândă pe mai puţin, nu? Asta e, românii iubesc să se ţigănească, asta e mentalitatea locului, tre’ să ne adaptăm şi să acceptăm că suntem…

…puturoşi. Mulţi proprietari refuză să vândă pe credit. Cu alte cuvinte, le e atât de lene să facă două drumuri la notar şi unul la bancă încât, în loc să-şi mişte curul, preferă să aştepte până la paştele cailor să vină gigel-peştele şi să-i arunce cu câteva zeci de mii de roţi de caşcaval sănătoase în contul bancar. Zic gigel-peştele, pentru că nu-mi imaginez cum un om cinstit poate face rost de atâţia bani cash pe cale legală. Asta, desigur, dacă nu e vorba de cineva care tocmai şi-a vândut casa, sau de un bunicuţ care a mâncat pâinea de ieri toată viaţa pentru a economisi ceva-ceva pentru nepoţi. Şi ştim toţi că ţara asta e plină de bunicuţi grijulii şi de oameni care se mută, nu?

Mai mult, unii proprietari au pretenţii de tot rahatul turcesc (glumesc, ăla e dulce şi bun – voiam să zic “căcat negru şi moale”). Am auzit de toate, de la cazurile minore, când te hotărăşti că vrei un apartament şi proprietarul e ok cu creditul, numai că imediat înaintea semnării ante-contractului se răzgândeşte şi-ţi zice că vrea cash, până la unul care voia să i se plătească tot soiul de comisioane, inclusiv cel de retragere a banilor din cont, doamne-fereşte să nu “piardă” el 0.ţ% căt era comisionul lui peşte (de ultimul am auzit de la iLL). Oricum, până acum nu am ajuns la fenomene de genul, aşa că…

…va urma. Momentan, doar atât. Sunt convins că, până acum, nu am văzut  nici măcar vârful iceberg-ului. În mod sigur articolul va avea continuare atunci când părul va începe să-mi cadă aşa cum pică frunzele toamna, adică după ce voi fi stat la ghişee dubioase şi cozi interminabile, pentru a plăti taxe tâmpite şi inutile. Eh, naiba ştie pe unde dracu mă va mai arunca frumuseţea de birocraţie rromânească, de tip “scarpină-te cu dreapta la urechea stângă, cu mâna petrecută prin spatele capului”. Noi să estem sănătoşi.

***

P.S.

V-a fost dor să citiţi ceva scris de mine? (cât de penibil o să fie dacă nu primesc niciun răspuns la asta )