Chiar nu am ce să zic… poate doar că eu nu aş fi avut curaj să ies cu maşina în halul ăsta?

Acum, pe bune, dobitocul din poza de mai sus ar trebui cel puţin lăsat fără permis.

De criză.

Răscoleam zilele asta prin pozele vechi şi am dat peste cea de mai jos. Mi s-a părut că, deşi a fost făcută în Ianuarie, se potriveşte cu frigul şi umezeala din perioada asta.

O parte din copilărie mi-am petrecut-o în Iaşi, alături de bunicii mei. Locuiam pe lângă Piaţa Unirii aşa că, de cele mai multe ori, ieşeam la plimbare pe la cofetăria din colţ, de mai încolo de UNIC (o alimentară), prin piaţa de peste stradă (de fapt doar eu mă plimbam, bunicii mergeau la cumparaturi), pe la Monumentul Independenţei (îmi plăcea la nebuniea să sar de pe pietrele alea două din dreapta şi stânga scărilor) sau chiar până pe la Palatul lui Ştefan cel Mare şi împrejurimi.

Chiar în dreptul trecerii de pietoni de lângă Monumentul Independenţei, pe lângă ţiganii cu papagalii-ghicitori şi ţigăncile cu fuste colorate care voiau să-ţi citească-n palmă, stătea mai tot timpul un cerşetor. Numai ştiu cu exactitate cum arăta, dar ştiu ca era îmbrăcat decent, fără niciun ciot sau mână buboasă la vedere, doar cu o icoană în mână. Nu se băga în viaţa ta, nu te deranja cu nimic – doar stătea acolo, tăcut.

Într-o bună zi, în timp ce ne întorceam de la piaţă, imediat după ce trecusem de trecerea aia de pietoni, apare un copil pe la 14-16 ani, îmbrăcat mult mai bine decât restul din jur (ţin foarte bine minte că era îmbrăcat în haine albe din cap până în picioare), care, după ce a scotocit buzunarele cerşetorului, a început să-i care pumni şi picioare. Nu am înţeles atunci exact ce se întâmpla acolo, doar priveam mirat în timp ce bunica mă târa de mânuţă. Cred că aveam 4 ani pe atunci.

***

Când am ajuns în Bucureşti am fost “lovit” de două chestii: aglomeraţia sufocantă şi cerşetorii prezenţi la aproape fiecare colţ de stradă. Dacă cu aglomeraţia am reuşit sa mă obişnuiesc uşor, numărul imens de cerşetori şi organizarea lor m-a uimit întotdeauna.

Ieri, 18 ani mai târziu, în intersecţia de lângă statia de metrou Politehnica, am asistat pentru a doua oară în viaţă la o scenă asemănătoare cu cea din Iaşiul copilăriei mele. Doi ţigani stăteau ca paravan, în timp ce o tanti îl scotocea pe un cerşetor peste tot – buzunare, pliuri ale hainelor, papuci, chiar şi în chiloţi. Ce găsea, băga în geantă. După ce femeia a terminat cu ăla, la îndemnul unuia dintre cei doi ţigani, s-a apropiat alt cerşetor care, la rândul lui, a început să fie percheziţionat.

După ce au terminat, cei trei s-au îndreptat agale spre metrou, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum ar fi fost încă o zi obişnuită la muncă.

***

Cerşetoria există de extrem de mult timp, iar cei care au transformat ghinionul unui om într-o adevărată afacere există cam tot de pe atunci. Aş putea spune chiar că, la o adică, e o “ocupaţie” cam la fel de veche ca prostituţia, în acelaşi timp fiind cel puţin la fel de profitabilă. La noi în ţară presupun că e profitabilă doar de 20 de ani – îmi vine greu să cred că, în comunism, era atât de uşor să dezvolţi o adevărată reţea de crimă organizată.

Concluzia e că… ei bine, nu am cum să trag nicio concluzie. Am, în schimb, o groază de întrebări care, deşi mi le-am mai pus odată, în ciuda intervenţiei lui Dojo de la articolul respectiv, nici până acum nu au primit un răspuns:

cine sunt cerşetorii ăştia, de unde sunt, unde stau? Cine sunt cei care profită de ei? E oare atât de uşor să ajungi pe stradă, e oare atât de greu să te ridici din starea asta? Nu putem scăpa cumva de ei? Nu se pot arunca în pârnaie jegoşii care profită de cerşetori?

1. De citit, destul de interesant şi dureros de adevărat. Norocul nostru e că suntem animale adaptabile.

2. Vineri seara, în troleu, o frântură de discuţie între doi călători: “România e o monarhie. Da, da, cu regele Furt pe tronul ţării şi regina Corupţie alături de el.”

Nu, încă n-am terminat filmul, aşa ca mai am de aşteptat până când văd ce aberaţii am scos. Până atunci, doar câteva impresii despre trasul pe film.

***

Pe digital, aveam tendinţa de a trage rafale ca tâmpitul, sperând să (fiind sigur că voi) prind(e) măcar un cadru acceptabil. Eram mai puţin atent şi ştiam că, dacă fac o dudă, nu e nicio problemă – pot să văd imediat dacă am buşit un cadru, de cele mai multe ori având cum să îl refac fără prea mari probleme; am histogramă, pot evidenţia zonele arse, pot da zoom pe ecranul aparatului pentru a verifica clarul… nu e mare stress-ul.

De asemenea, pe digital, dacă aş vrea, aş putea trimite mai departe un cadru imediat după ce biţii se scurg de pe senzor; trebuie doar legat aparatul foto la un calculator conectat la net şi, cu ajutorul unui soft (de fapt sunt mai multe care ar putea face asta), pot trimite pozele în cealaltă parte a globului în câteva secunde.

Pe film, din cauză că sunt limitat de un număr de cadre şi de bani, trebuie fiu atent la compoziţie, să anticipez acţiunea, să aştept momentul în care sunt sigur că vreau să apăs pe declanşator. Interesant e că, în ultimul timp am început să fac la fel şi pe digital, de multe ori ajungănd acasă (după o zi de plimbat cu camera prin oraş) cu doar 40-50 de poze (e puţin, înainte făceam cu sutele şi umpleam carduri pe bandă rulantă).

Ca viteză de… livrare a pozelor, filmul stă ceva mai prost. Va trebui să aştept până când apuc să-l duc la developat, până când se mişcă nenea de la laborator şi-l developează, până când le scanez, etc. Dar, la o adică, asta poate fi şi o chestie mişto, mai ales pentru cei care  developează filmele singuri şi care se joacă în camera obscură, pentru ei pasul ăsta fiind practic parte a procesului de fotografiere.

Ca o mică paranteză, pe site-ul fotografului Rolfe Horn (în secţiunea technique) se poate vedea cam ce se poate face numai în camera obscură, fără niciun fel de software (asta, cu dedicaţie pentru cei care strâmbă din nas când aud de programele de editare grafică).

Revenind la aşteptarea dintre momentul în care ai apăsat declanşatorul şi până când ai poza-n mână, aceasta mai face ceva – amplifică bucuria sau dezamăgirea descoperirii unui cadru bun, respectiv a unuia ce credeai că va fi ok dar care de fapt a ieşit… nu chiar atât de bine – cam ca atunci când erai mic şi aşteptai cadoul de crăciun sau de ziua ta şi primeai ori jucăria pe care ţi-ai dorit-o dintotdeauna, ori un alt pulover anost.

***

În fine, mai am de expus vreo 15 cadre până când voi vedea ce dude am scos. Din vina mea s-a dus naibii cel puţin un cadru, când am apăsat din greşeală declanşatorul în timp ce încercam să reglez expunerea (o să iasă o chestie supraexpusă, mişcată şi nefocalizată). Am ceva emoţii şi în ceea ce priveşte starea aparatului – mi-e să nu am ceva ligh-leak-uri şi să nu funcţioneze cum trebuie declanşatorul.

Oricum, până la urmă ăsta e filmul de test, aşa că nu-mi pun mari speranţe în el. În funcţie de rezultate, voi afla dacă va trebui să trimit aparatul la doftor sau nu.

Trei căţei râioşi la joacă.

Pe undeva pe lângă staţia de metrou Mihai Bravu.

Nu-s foarte mulţumit de încadrare (aş fi vrut să-l încadrez ceva mai lejer – să nu-i tai urechea şi labele din faţă), dar nu am prea avut de ales; jăvruţa nu voia deloc să stea locului, iar 50-ul e cam ascuţit pe crop. Mă bate gândul să-l schimb pe un 35 1.8.