Pe măsură ce înaintez în viaţă, încep să cred din ce în ce mai tare că prostiile cu care mă secau părinţii mei pe când eram adolescent nu sunt chiar prostii. În plus, pare-se că “prostiile” alea mi s-au înfipt destul de tare-n căpăţână încât să devină parte a ceea ce sunt.

Tot odată cu trecerea timpului, îmi dau seama că unele lucruri pe care le-am făcut în trecut au fost… hai să zicem urâte. Îmi dau seama că am fost un copil răsfăţat, care avea impresia că totul i se cuvine şi care nu ştia că, pentru orice lucru, oricât de mărunt o fi el, trebuie să munceşti. Ei bine, am aflat.

Şi regret. Regret că m-am purtat aşa cu oameni care poate nu aveau nicio vină şi care nu meritau fazele de căcat pe care le-am făcut. Din păcate, de cele mai multe ori e prea târziu pentru a mai încerca să îmbrac rahatul în miere.

***

Astăzi, pe două bloguri pe care le urmăresc de ceva timp cu plăcere, am găsit două articole care vorbesc exact despre două dintre acele multe “prostii” de mai sus. 

Primul articol, pe blogul lui Dojo, Nu lăsa pe mâine… (ce poţi face astăzi), explică atât părţile bune, cât şi cele rele ale obiceiului prost de a lăsa rezolvarea problemelor pe ultima sută de metri. Articolul (cu tot cu comentarii) merită citit, merită înţeles şi sfaturile de acolo merită urmate.

Al doilea articol se găseşte pe blogul demaio.info. Pas de Deux este titlul articolului, iar conţinutul său e…  un amestec de chef de viaţă, coloană vertebrală, un pic de “fii om cu cei din jurul tău” şi foarte mult “nu există nu pot, există doar nu vreau“. Dar, în acest amestec, mai există ceva. Un ceva pe care eu, oricât de mult am încercat, nu am reuşit vreodată să-l exprim în cuvinte. Chapeau!

Apropo de asta, Bogdan, felicitări pentru ce ai făcut cu demaio.info. E un proiect mişto, cu oameni şi articole pe măsură. Sper să reuşiţi să continuaţi şi după ce trece primul val de entuziasm.

Dacă în primul tur i-am votat pe toţi, acum mi-e clar că ştampula nu mi se poate duce decât în dreapta. Nu neapărat în dreapta buletinului de vot (pentru că habar n-am ce gunoi de candidat o să fie acolo), ci în dreapta orientării pulitice.

De ce? Pentru că, deşi nu ştiu dacă filmuleţul este real sau nu (în ciuda interminabilelor discuţii de pe net şi de la televizor), mi se pare ciudat că se depune atât de mult efort pentru discreditarea unui candidat. Din punctul meu de vedere, lucrul ăsta nu poate însemna decât că respectivul a deranjat atât de tare jocurile unor gigei descurcăreţi, încât aceştia, pentru a se putea juca în continuare nestignheriţi, trebuie să-l dea jos.

Apoi faptul că, până acum, filmuleţul ăsta a fost ţinut la adăpost şi că, dintr-o dată, este scos la iveală şi folosit ca o armă politică într-o campanie electorală mizerabilă, nu-mi spune decât că cei care-l folosesc nu sunt decât nişte scursori care nu merită nici măcar o flegmă, d’apăi un vot.

Culmea e că, dacă loviturile aplicate de gunoaiele roşii nu ar fi fost sub centură, poate că aş fi votat iarăşi cu toţi candidaţii.

Şi da, ştiu că Băsescu este necioplit, mârlan, nesimţit şi… marinar. Dar prefer un marinar în locul unui prostănac (hei, nu eu am spus-o) ce reprezintă partidul care, imediat după revoluţie, a început să vândă ţara la fier vechi.

Păi, se urmează reţeta şi, dacă lipsesc unele ingrediente, se improvizează cu nesimţire. App, mişto ideea cu călitul legumelor.

Săru’ mâna pentru masă.

I can fucking finally has view!!!

Cam ciudată culoarea cerului (nu e fotoşopat – aşa era în realitate), da’ putem trăi cu ea.

Aia bună e că mi-am luat, în sfârşit, concediu o săptămână. Aveam nevoie, nu mi-am mai luat liber din Mai. În sfârşit, am timp să alerg după mobilă, să pun parchetul şi să mă instalez, în sfârşit, în noua casă.

Aia nasoală e că am auzit că un coleg de la muncă a făcut vărsat de vânt şi, din ceea ce spune Wikipedia, boala asta poate fi contagioasă începând cu 5 zile înainte ca primele simptome să apară. Eh, eu nu am binevoit să fac boala asta atunci când am fost mic. Ţin minte că am făcut, la un moment dat, un vaccin pentru una din bolile copilăriei dar, sincer să fiu, nu am idee pentru care dintre ele.

Problema nu e că-s paranoic sau ipohondru, ci că în seara asta am depistat mai multe bubiţe pe picioare. Sincer, sper ca bubiţele să fie opera celor câtorva ţânţari ce se roteau ameninţător pe lângă lustra din cameră. Sau poate am agăţat vreun purice de prin oraş. Nah, ‘oi vedea mâine ce-o fi…

EDIT: Erau bubiţe de la ţânţari. Yeee!

Deşi iniţial nu aveam de gând să public articolul ăsta, mi-am adus aminte că, în timpul vânătorii de apartamente ce tocmai s-a încheiat, am folosit foarte multe soft-uri de cartografiere online, printre care se numără, desigur, şi Google Earth.

Normal, nu ar fi fost corect din partea mea să nu încerc să… răsplătesc cumva comunitatea de voluntari fără de care, sincer, mi-ar fi decedat mult mai mulţi neuroni din cauza stressului – aş fi pierdut mult mai mult timp învârtindu-mă pe străduţele întortocheate ale Bucureştiului şi, mai mult ca sigur, aş fi terminat mult mai greu “vânătoarea” din cauză că aş fi vizionat mai puţine apartamente şi mi-ar fi fost mai dificil să mă decid.

Deşi nu cred că voi avea cum să ajung, sper ca măcar unii (bine, măcar unul ) dintre puţinii mei vizitatori să aibă cum da curs invitaţiei de mai jos: [Citește mai departe...]

… că de lungi nu şe eşte timp:

La noi, totul este mai mult sau mai puţin negociabil, indiferent că e legal au ba să … “negociezi” respectivul lucru. Evaluatorul a rămas dezamăgit când a aflat că evaluarea lui era cu mult peste ce aveam eu nevoie la bancă şi că nu mai trebuie să “discutăm” unele aspecte.

Nu ştiu unde-i buba dar, până acum, dosarul meu a fost amânat vreo 2 săptămâni din cauză că se tot găseşte câte o hârtie lipsă. Normal, nu mă anunţa nici dracu din timp că am nevoie de hârtia aia. Decât poate după ce-mi ajungea dosarul în cine-ştie ce cur colţ al băncii şi se trezea un gigel că n-are cu ce să se şteargă la fund şi are nevoie de încă o declaraţie/formular/chitanţă. Dacă pierd banii de avans din cauza dobitocilor de la bancă, fac scandal urât.

Cumpărăturile online sunt geniale. Am mers într-un magazin Domo, am văzut produsele, am ajuns acasă, am dat două click-uri, am fost sunat, m-am dus a doua zi la apartament, au venit oamenii cu dubiţa, mi le-au adus sus, mi-au făcut garanţiile, am plătit cu cardul ca la magazin, la un POS mobil, şi gata. Din cauză că am fost anunţat cam din scurt de ora exactă la care o să ajungă prin zonă, am avut puţine emoţii pentru că nu eram sigur că ajung la timp la apartament de la muncă, dar totul a fost ok. La revedere aşteptat în magazin, la revedere căutat gigei să ţi le transporte, la revedere draci şi nervi cât stai la coadă la ghişeul garanţii. Nu ştiu dacă şi restul magazinelor de electrocasnice-s la fel, dar sincere felicitări celor de la DOMO. App, încă un avantaj al cumpărăturilor online ar fi că, timp de 10 zile de la primire, am dreptul să le trimit înapoi fără să trebuiască să precizez motivul.

În continuare, sunt de părere că angajaţii Metrorex nu au trebui să facă grevă şi să ceară mărirea salariilor cu 25%. Nu în timp ce lucrările de înlocuire a scărilor rulante au fost oprite şi trenurile circulă cu întârzieri enorme pe linia Preciziei – Saligny. Şi să nu-mi spuneţi că din cauza salariilor mici nu-şi fac treaba pentru că, în cazul ăsta, nu merită nici măcar un pârţ. Abţibildurile alea cu “de 30 de ani împreună” lipite pe trenurile vechi sunt penibile – cine le-ar vedea, ar avea impresia că în 30 de ani nu s-a întâmplat mai nimic. Nu c-ar fi departe de adevăr…

În nişte zile vin alegerile. Am văzut atât în presă cât şi prin globosferă tot soiul de păreri şi reacţii. Unii îşi declară simpatiile, alţii se mulţumesc doar să arunce cu noroi în candidaţii opoziţiei. Puţini sunt cei imparţiali. Aşadar, eu unul simpatizez cu absolut toţi candidaţii, prin urmare voi vota cu toţi. Adică nul.

Blugii mei au cam 3 – 4 ani şi foarte multe petice. Pentru că, din păcate, nu prea mai am cum să-i peticesc fără să iasă prea tare-n evidenţă, trebuie să mă duc să-mi cumpăr alţii. Nu de alta dar, dacă nu fac asta, în curând o să râdă cerşetorii de mine că am blugi mai varză decât ai lor. Nu ştiu dacă am spus vreodată cât de tare detest să mă duc în magazine de haine şi să probez chestii. Aş fi în stare să cumpăr, să ajung acasă, să văd că nu-mi sunt buni, să mă întorc la magazin, să schimb produsul, să mă duc acasă, etc… Ideal ar fi să merg în magazin, să mă duc direct în zona cu tricouri simple (fără: guler, cusături tâmpite, paiete, imprimeuri, desene, rupturi artistice, croieli horiginale, culori ciudate) să iau 3-4 bucăţi mărimea XL, să le plătesc şi să zbor din magazin. Sau să le comand online.

R.I.P. G.D.