Anul ăsta, mai mult chiar decât anul trecut, nu vreau niciunul din cadourile pe care mi le aduci în mod normal. Nu vreau parfumuri, tricouri, pulovăre, şosete, jucărele, gadget-uri, etc…

Nu, eu vreau doar un bilet la concertul AC/DC ce va avea loc în data de 16 Mai 2010 în Piaţa Constituţiei, Bucureşti, concert care, de data asta, a fost anunţat oficial pe site-ul trupei. Cât mai aproape de scenă, te rog. Mulţumesc.

P.S. Biletele costă 120, 250 şi 400 de lei, bani la care se vor adăuga nişte taxe de (momentan) 6%. Eu îl vreau pe ăla de 250.

via

… autorităţile din Bucureşti au fost luate prin surprindere de o ninsoare superbă. În fine, ei spun că au folosit 800 de tone de antiderapant dar, din păcate, una e socoteala de acasă şi alta e aia din târg.

… de-a lungul istoriei s-au întâmplat chestii… şi alte chestii…

… e ziua mea.

Că imediat după ce trec acei 20 de ani, apar adevăratele responsabilităţi, problemele, facturile de plătit, serviciul la care trebuie să te duci pentru a putea supravieţui, că nu poţi ieşi în fiecare seară la bere, că fiecare pizza comandată te rupe-n portmoneu cât două fripturi sanătoase făcute acasă, că dai cu pieptul pentru prima oară cu adevărata birocraţie, că toate taxele şi cheltuielile mici te rup, că societatea românească iubeşte să-ţi pună beţe în roate, că de fapt legea junglei e la putere, nu cea a bunului simţ, că…

… că de fapt nu eşti atât de inteligent şi rezistent precum credeai. Că începi să te loveşti din ce în ce mai des de pereţi peste care nu poţi trece, că mai toate piedicile ţi le pui singur, că…

… că de fapt eşti un şoricel, un pixel micuţ pe-un panou imens, că nu eşti leul de deasupra tutror rozătoarelor, că alţii sunt zeii care-ţi aruncă zâmbete atotputernice de undeva de sus de tot.

E deprimant când te gândeşti. Dar uiţi, te minţi cu cele câteva săptămâni de concediu pe an, te bucuri când primeşti salariul şi… te obişnuieşti.

… sau poate nu e bine să te obişnuieşti, poate ar trebui să lupţi. Pentru mai mult, pentru mai sus, pentru tot ce poţi. Dar e atât de greu şi-s atât de obosit…

… am nevoie de odihnă.

Ligtning 101 este o serie de articole de pe strobist.blogspot.com, care introduc pozarul de rând în lumea… luminii (naturale şi artificiale). De ieri, această serie este disponibilă în format PDF şi în limbile Română şi Rusă. Versiunea Românească poate fi descărcată de aici.

Weather seal-ul Canon-ului 7D este pus la încercare… în Antarctica. Şi când mă găndesc că, dacă picură puţin pe-afară, mi-e frică să scot camera din geantă…

Dacă la vot au mers 56.99% dintre români, iar din 100% de votanţi, 50.33% l-au ales pe Băsescu, înseamnă că aprox. 28% din români (nu am calculat procentul de voturi anulate) au decis pentru restul de aprox 72%. Majoritatea decide, eh? Asta aşa… pentru ăia care stau acasă în semn de protest.

Cine râde ultimul, râde mai cu poftă. Acum aşteptăm, desigur, nelipsitele acuzaţii de fraudare ale alegerilor. Oricum, de restul lumii suntem văzuţi, în continuare, aşa:

Cu cele de mai sus mi-am încălcat promisiunea de mai devreme… Eh, ata ete.

Mai sari măi… zglobiule?

Asta aşa, că tot n-am scris nimic de 1 Decembrie.

Nu este corect să spun că ţin la ţara asta doar pentru ca 5 minute mai târziu să-mi bag picioarele-n ea, să scriu că România nu mai are nicio şansă şi că majoritatea populaţiei ar trebui executată la zid. Ar trebui să fiu ipocrit şi mi-ar plăcea să cred că nu e cazul.

Aşa că, după cum spune şi titlul, nu sunt patriot. Nu iubesc ţara asta, nu cred că aş munci pentru ea şi nici nu cred că aş ieşi în stradă pentru a o ajuta.

Nu, îi iubesc pe cei apropiaţi mie, muncesc pentru mine, ies în stradă pentru mine; eu sunt pe primul plan. Cu o singură condiţie: corectitudine – fără să fur, fără să o iau pe scurtături, fără să le fac altora rău pentru propriul succes.

Culmea e că, dacă mai mulţi ar gândi aşa, poate chiar aş putea spune că românia îmi este apropiată şi, poate, chiar aş putea să spun că o iubesc. Pentru că o ţară nu înseamnă doar munţi, dealuri, podişuri, câmpii şi plaje. Nu, o ţară e formată în principal din oameni. Oameni care fac ceva. Pentru ei.

Şi culmea e că, oricât de mult aş încerca, uneori calc strâmb şi nu-s aşa cum aş vrea să fiu. Cum am văzut la ăia de afară, adică. Ăia care, de exemplu, pot munci până să le sară ochii din cap dar, la sfărşitul zilei, nu se apucă să înjure “sistemul”. Nu, ei ies la o bere, râd, se simt bine. Ei nu au timp să se plângă tot timpul, ci numai când trebuie. Ce-i drept, de regulă nici nu au de ce.

Mă lăudam acum ceva timp că am încărcat un film de test în “noul” meu Minolta XD-7. Primul meu aparat pe film, primul film încărcat vreodată.

Să explic titlul. Am băgat ochiul prin online după instrucţiuni, am văzut cam cum se face, am înfipt capătul filmului în “mosorul” ăla, am dat puţin de levierul de avansare a filmului, am văzut că trage el ceva pe acolo, aşa că am trântit capacul aparatului şi am procedat cu trasul filmului până la primul cadru.

Cu toate astea, nu am făcut ceva cum trebuie, pentru că, atunci când am ajuns cu indicatorul la 36, eu puteam trage în continuare de levier, ca şi cum rola de film nu s-ar fi terminat. Şi hai să zicem că aş mai fi putut “fura” un cadru, două, dar nu 10! Adevărat e că mi s-a părut ciudat că levierul nu opune mai multă rezistenţă decât atunci când e e aparatul gol, dar am zis că poate o fi normal.

Văzând asta, am ridicat braţul manetei pentru strângerea filmului în casetă, am învârtit de două-trei ori, după care am început să dau în gol. Clar, ceva nu era în ordine – ţineam minte că tata dădea sănătos la manteţica aia până când termina de strâns filmul în Zenith-ul lui.

Mai are rost să explic ce am simţit în momentul în care am realizat că, de fapt, toate pozele care credeam că au fost făcute de-a lungul a câtorva zile săptămâni (unele dintre ele chiar mişto)… de fapt nu au fost făcute? Nu, nu cred că are rost…

Acum am trântit un Agfa APX 400 în aparat, iar de data asta am tras levierul o cursă completă şi m-am uitat atent pe acolo, pentru a fi sigur că dinţişorii ăia au prins cum trebuie filmul (se simte altfel, e mai “greu” ca la început).

În fine… având în vedere că o mare parte a filmului ar trebui să fie ok, ştie cineva cum pot pescui capătul rolei din interiorul casetei fără a voala tot filmul?

Filmuleţul în care Băsescu pocneşte un copil este o mare prostie, cel puţin pentru campania asta electorală. Spun asta, în primul rând pentru că se pare că e trucat (eu nu-s expert, aşa că nu pot spune cu exactitate), în al doilea rând pentru că a fost scos tocmai acum de la naftalină, după 5 ani de când evenimentul s-a întâmplat.

Din punctul meu de vedere, nu este decât o lovitură sub centură, dată din disperare. Ce-ar determina oare PSD-ul să recurgă la asta tocmai acum, într-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale 2009? De ce nu în trecut? Au mai fost alegeri, au mai fost referendumuri, au mai existat ocazii pentru a-l face de rahat pe Băsescu. De unde disperarea asta?

În data de 11 Decembrie 2009, la fix 5 zile după alegeri, se află pe rol la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României un oarecare dosar, în care este vorba de ceva mineriade de pe vremea bunicuţei. Alea de care nimeni nu vrea să-şi aducă aminte. Ghiceşte cineva, în caz că pierde dosarul, câţi ani ar putea să petreacă bunicuţa la răcoare? Minim? 15?

Cât de uşor le-ar fi celor de la PSD, dacă ar câştiga alegerile, să influenţeze puţin decizia curţii sau măcar să amâne ceva ani procesul? Oare sforile n-ar fi mai uşor de tras atunci când ai omul tău la Cotroceni?

Acum, mă întreb şi eu ca un dobitoc care dă aiurea cu ştampula… De ce chestia de mai sus nu a apărut în nicio publicaţie din România? De ce nicio televiziune nu a spus că ‘Nea Iliescu e cu pampersul plin din cauza procesului ce se apropie? De ce presa liberă din România tace mâlc?

Via mega@demisec.ro

P.S. Promit că asta e ultima însemnare care să aibă legătură cu mizeria de clasă pulitică din România. Cel puţin până la alegerile viitoare.

P.P.S. Sunt curios cum s-au simţit toţi cei care l-au votat pe Crin Antonescu în momentul în care acesta a declarat că-l sprijină pe Geoană. Nu pot decât presupune că s-au simţit puţin violaţi. Fără alifie.