Că imediat după ce trec acei 20 de ani, apar adevăratele responsabilităţi, problemele, facturile de plătit, serviciul la care trebuie să te duci pentru a putea supravieţui, că nu poţi ieşi în fiecare seară la bere, că fiecare pizza comandată te rupe-n portmoneu cât două fripturi sanătoase făcute acasă, că dai cu pieptul pentru prima oară cu adevărata birocraţie, că toate taxele şi cheltuielile mici te rup, că societatea românească iubeşte să-ţi pună beţe în roate, că de fapt legea junglei e la putere, nu cea a bunului simţ, că…

… că de fapt nu eşti atât de inteligent şi rezistent precum credeai. Că începi să te loveşti din ce în ce mai des de pereţi peste care nu poţi trece, că mai toate piedicile ţi le pui singur, că…

… că de fapt eşti un şoricel, un pixel micuţ pe-un panou imens, că nu eşti leul de deasupra tutror rozătoarelor, că alţii sunt zeii care-ţi aruncă zâmbete atotputernice de undeva de sus de tot.

E deprimant când te gândeşti. Dar uiţi, te minţi cu cele câteva săptămâni de concediu pe an, te bucuri când primeşti salariul şi… te obişnuieşti.

… sau poate nu e bine să te obişnuieşti, poate ar trebui să lupţi. Pentru mai mult, pentru mai sus, pentru tot ce poţi. Dar e atât de greu şi-s atât de obosit…

… am nevoie de odihnă.