Filmuleţul în care Băsescu pocneşte un copil este o mare prostie, cel puţin pentru campania asta electorală. Spun asta, în primul rând pentru că se pare că e trucat (eu nu-s expert, aşa că nu pot spune cu exactitate), în al doilea rând pentru că a fost scos tocmai acum de la naftalină, după 5 ani de când evenimentul s-a întâmplat.

Din punctul meu de vedere, nu este decât o lovitură sub centură, dată din disperare. Ce-ar determina oare PSD-ul să recurgă la asta tocmai acum, într-al doilea tur al alegerilor prezidenţiale 2009? De ce nu în trecut? Au mai fost alegeri, au mai fost referendumuri, au mai existat ocazii pentru a-l face de rahat pe Băsescu. De unde disperarea asta?

În data de 11 Decembrie 2009, la fix 5 zile după alegeri, se află pe rol la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a României un oarecare dosar, în care este vorba de ceva mineriade de pe vremea bunicuţei. Alea de care nimeni nu vrea să-şi aducă aminte. Ghiceşte cineva, în caz că pierde dosarul, câţi ani ar putea să petreacă bunicuţa la răcoare? Minim? 15?

Cât de uşor le-ar fi celor de la PSD, dacă ar câştiga alegerile, să influenţeze puţin decizia curţii sau măcar să amâne ceva ani procesul? Oare sforile n-ar fi mai uşor de tras atunci când ai omul tău la Cotroceni?

Acum, mă întreb şi eu ca un dobitoc care dă aiurea cu ştampula… De ce chestia de mai sus nu a apărut în nicio publicaţie din România? De ce nicio televiziune nu a spus că ‘Nea Iliescu e cu pampersul plin din cauza procesului ce se apropie? De ce presa liberă din România tace mâlc?

Via mega@demisec.ro

P.S. Promit că asta e ultima însemnare care să aibă legătură cu mizeria de clasă pulitică din România. Cel puţin până la alegerile viitoare.

P.P.S. Sunt curios cum s-au simţit toţi cei care l-au votat pe Crin Antonescu în momentul în care acesta a declarat că-l sprijină pe Geoană. Nu pot decât presupune că s-au simţit puţin violaţi. Fără alifie.

Pe măsură ce înaintez în viaţă, încep să cred din ce în ce mai tare că prostiile cu care mă secau părinţii mei pe când eram adolescent nu sunt chiar prostii. În plus, pare-se că “prostiile” alea mi s-au înfipt destul de tare-n căpăţână încât să devină parte a ceea ce sunt.

Tot odată cu trecerea timpului, îmi dau seama că unele lucruri pe care le-am făcut în trecut au fost… hai să zicem urâte. Îmi dau seama că am fost un copil răsfăţat, care avea impresia că totul i se cuvine şi care nu ştia că, pentru orice lucru, oricât de mărunt o fi el, trebuie să munceşti. Ei bine, am aflat.

Şi regret. Regret că m-am purtat aşa cu oameni care poate nu aveau nicio vină şi care nu meritau fazele de căcat pe care le-am făcut. Din păcate, de cele mai multe ori e prea târziu pentru a mai încerca să îmbrac rahatul în miere.

***

Astăzi, pe două bloguri pe care le urmăresc de ceva timp cu plăcere, am găsit două articole care vorbesc exact despre două dintre acele multe “prostii” de mai sus. 

Primul articol, pe blogul lui Dojo, Nu lăsa pe mâine… (ce poţi face astăzi), explică atât părţile bune, cât şi cele rele ale obiceiului prost de a lăsa rezolvarea problemelor pe ultima sută de metri. Articolul (cu tot cu comentarii) merită citit, merită înţeles şi sfaturile de acolo merită urmate.

Al doilea articol se găseşte pe blogul demaio.info. Pas de Deux este titlul articolului, iar conţinutul său e…  un amestec de chef de viaţă, coloană vertebrală, un pic de “fii om cu cei din jurul tău” şi foarte mult “nu există nu pot, există doar nu vreau“. Dar, în acest amestec, mai există ceva. Un ceva pe care eu, oricât de mult am încercat, nu am reuşit vreodată să-l exprim în cuvinte. Chapeau!

Apropo de asta, Bogdan, felicitări pentru ce ai făcut cu demaio.info. E un proiect mişto, cu oameni şi articole pe măsură. Sper să reuşiţi să continuaţi şi după ce trece primul val de entuziasm.

Dacă în primul tur i-am votat pe toţi, acum mi-e clar că ştampula nu mi se poate duce decât în dreapta. Nu neapărat în dreapta buletinului de vot (pentru că habar n-am ce gunoi de candidat o să fie acolo), ci în dreapta orientării pulitice.

De ce? Pentru că, deşi nu ştiu dacă filmuleţul este real sau nu (în ciuda interminabilelor discuţii de pe net şi de la televizor), mi se pare ciudat că se depune atât de mult efort pentru discreditarea unui candidat. Din punctul meu de vedere, lucrul ăsta nu poate însemna decât că respectivul a deranjat atât de tare jocurile unor gigei descurcăreţi, încât aceştia, pentru a se putea juca în continuare nestignheriţi, trebuie să-l dea jos.

Apoi faptul că, până acum, filmuleţul ăsta a fost ţinut la adăpost şi că, dintr-o dată, este scos la iveală şi folosit ca o armă politică într-o campanie electorală mizerabilă, nu-mi spune decât că cei care-l folosesc nu sunt decât nişte scursori care nu merită nici măcar o flegmă, d’apăi un vot.

Culmea e că, dacă loviturile aplicate de gunoaiele roşii nu ar fi fost sub centură, poate că aş fi votat iarăşi cu toţi candidaţii.

Şi da, ştiu că Băsescu este necioplit, mârlan, nesimţit şi… marinar. Dar prefer un marinar în locul unui prostănac (hei, nu eu am spus-o) ce reprezintă partidul care, imediat după revoluţie, a început să vândă ţara la fier vechi.

Păi, se urmează reţeta şi, dacă lipsesc unele ingrediente, se improvizează cu nesimţire. App, mişto ideea cu călitul legumelor.

Săru’ mâna pentru masă.

I can fucking finally has view!!!

Cam ciudată culoarea cerului (nu e fotoşopat – aşa era în realitate), da’ putem trăi cu ea.

Aia bună e că mi-am luat, în sfârşit, concediu o săptămână. Aveam nevoie, nu mi-am mai luat liber din Mai. În sfârşit, am timp să alerg după mobilă, să pun parchetul şi să mă instalez, în sfârşit, în noua casă.

Aia nasoală e că am auzit că un coleg de la muncă a făcut vărsat de vânt şi, din ceea ce spune Wikipedia, boala asta poate fi contagioasă începând cu 5 zile înainte ca primele simptome să apară. Eh, eu nu am binevoit să fac boala asta atunci când am fost mic. Ţin minte că am făcut, la un moment dat, un vaccin pentru una din bolile copilăriei dar, sincer să fiu, nu am idee pentru care dintre ele.

Problema nu e că-s paranoic sau ipohondru, ci că în seara asta am depistat mai multe bubiţe pe picioare. Sincer, sper ca bubiţele să fie opera celor câtorva ţânţari ce se roteau ameninţător pe lângă lustra din cameră. Sau poate am agăţat vreun purice de prin oraş. Nah, ‘oi vedea mâine ce-o fi…

EDIT: Erau bubiţe de la ţânţari. Yeee!

Deşi iniţial nu aveam de gând să public articolul ăsta, mi-am adus aminte că, în timpul vânătorii de apartamente ce tocmai s-a încheiat, am folosit foarte multe soft-uri de cartografiere online, printre care se numără, desigur, şi Google Earth.

Normal, nu ar fi fost corect din partea mea să nu încerc să… răsplătesc cumva comunitatea de voluntari fără de care, sincer, mi-ar fi decedat mult mai mulţi neuroni din cauza stressului – aş fi pierdut mult mai mult timp învârtindu-mă pe străduţele întortocheate ale Bucureştiului şi, mai mult ca sigur, aş fi terminat mult mai greu “vânătoarea” din cauză că aş fi vizionat mai puţine apartamente şi mi-ar fi fost mai dificil să mă decid.

Deşi nu cred că voi avea cum să ajung, sper ca măcar unii (bine, măcar unul ) dintre puţinii mei vizitatori să aibă cum da curs invitaţiei de mai jos: [Citește mai departe...]